Sistemul limbic - stările afectiv - emoționale

Sistemul limbic

Formaţiunile sistemului limbic sunt vechi din punct de vedere filogenetic, aparţinând arhi- şi paleocortexului. Sistemul limbic este un complex de integrare a informaţiilor somatice, vegetative şi olfactive, intervenind în adaptarea comportamentului primar (nutriţie, reproducere), în activitatea emoţională şi în procesul de memorare. Formaţiunile componente ale sistemului limbic sunt: sistemul olfactiv, corpul amigdalian, stria terminală, aria septală şi hipocampul. Sistemul olfactiv are rol în perceperea mirosului şi activator al unor sisteme neuronale care influenţează comportamentul emoţional. Corpul amigdalian este o masă nucleară sferoidală ce corespunde la suprafaţă ariei periamigdaliene şi se continuă posterior, ca şi substanţa cenuşie, cu coada nucleului caudat. Stria terminală porneşte din partea postero-inferioară a corpului amigdalian şi are traiect posterior pe tavanul cornului temporal al ventriculului lateral. Aria septală este regiunea de pe faţa internă a lobului frontal ce se afla în relaţie strânsă cu hipotalamusul. Hipocampul este o proeminenţă în podeaua cornului temporal al ventriculului lateral, de formă ovoidal- alungită mai voluminos anterior, unde se apropie de corpul amigdalian. Aceste structuri cerebrale care alcătuiesc sistemul limbic sunt dispuse aproximativ inelar între diencefal şi neocortex. Sistemul limbic de-a lungul evoluţiei a avut mai multe denumiri: rinencefal (creier nazal sau creier olfactiv), lob limbic, creier afectiv sau creier visceral. Toate aceste denumiri ale sistemului limbic sunt folosite datorită funcţiilor pe care acesta le îndeplineşte. Funcţiile sistemului limbic au fost descoperite pe rând, pe parcursul a zeci de ani, prima descoperire fiind funcţia olfactivă. Ulterior s-au descoperit şi alte roluri ale sistemului limbic precum afectivitatea viscerală şi rolul afectiv- emoţional.

Sistemul limbic cuprinde, parţial şi alte structuri nervoase: ganglionii bazali, nucleii anteriori ai talamusului, unii nuclei ai hipotalamusului şi mezencefalul superior (zona mezencefalică limbică sau a lui Nauta). Între structurile ce alcătuiesc sistemul limbic, respectiv între acestea şi structurile nervoase învecinate există numeroase conexiuni aferente şi eferente, dar care nu sunt cunoscute în totalitate până în prezent. Conexiunile aferente constau în fibrele care vin la sistemul limbic de la alte structuri nercoase, cum ar fi: neocortex (fibre scurte), talamus, hipotalamus (fibre care conduc impulsuri interoceptive), fibre vagale ce proiectează pe lobul piriform şi nucleul amigdalian şi fibre ale căii olfactive. Conexiunile eferente le constituie fibrele care pleacă de la structurile limbice la alte structuri cerebrale. Cele mai importante conexiuni eferente sunt formate de: fibrele tractului hipocampomamilar, fibrele tractului hipocampohabenular, respectiv fibre care leagă sistemul limbic de neostriat şi neocortex. Prin intermediul nucleilor habenulari se realizează conexiunea sistemului limbic cu mezencefalul. Deasemenea conexiuni importante din punct de vedere fiziologic sunt strânsele legături reciproce între sistemul limbic şi hipotalamus, ceea ce duce la concluzia că sistemul limbic controlează activitatea hipotalamusului. Puţinele legături dintre sistemul limbic şi neocortexul ce îl înconjoară, explică imposibilitatea de a modifica emoţiile după voinţă.

Funcţiile sistemului limbic

Sistemul limbic îndeplineşte numeroase funcţii, care sunt parţial cunoscute deoarece explorarea lor prin metodele neurofiziologice clasice (excitarea electrică sau chimică şi extirparea) întâmpină dificultăţi datorită complexităţii structurale dar şi a integrităţii funcţionale ale componentelor acestuia. Totuşi unele funcţii ale sistemului limbic sunt cunoscute în urma studiilor efectuate pe şoareci, şobolani, pisici, cimpanzei, babuini etc.

Funcţia olfactivă a fost prima funcţie atribuită sistemului limbic, iar vreme de câţiva zeci de ani se credea că este singura funcţie a acestui sistem. Însă există câteva argumente care arată falsitatea acestei concepţii, precum: la animalele anosmatice (lipsite de simţ olfactiv), de exemplu delfinul, structurile limbice sunt bine dezvoltate; în urma lezării sau extirpării unor structuri limbice nu dispare capacitatea de discriminare a mirosurilor, lucru care ar trebui sa se întâmple dacă acceptăm funcţia olfactivă ca unic rol al sistemului limbic; deasemenea, după îndepărtarea hipocampului, reflexele necondiţionate la excitanţi olfactivi ramân nemodificate. Majoritatea componentelor sistemului limbic nu sunt legate direct de funcţia olfactivă, ci de reacţiile comportamentale ce apar datorită simţului olfactiv.

Funcţia motorie somatică este puţin cunoscută, ceea ce se cunoaşte este faptul că: excitarea unor structuri limbice (hipocamp, cortex piriform, nucleu amigdalian) provoacă recţii motorii alimentare (masticaţie, deglutiţie), iar distrugerea unor grupe de nuclei amigdalieni produce paralizii.

Reglarea funcţiilor vegetative este posibilă prin intermediul hipotalamusului aflat în strânse legături bidirecţionale cu sistemul limbic. Hipotalamusul reglează permanent funcţiile vegetative ale organismului, în timp ce sistemul limbic îi modifică gradul de activitate, mai ales în cazul reacţiilor emoţionale.

Reglarea aportului alimentar se realizează tot cu ajutorul legăturilor hipotalamo- limbice, sistemul limbic controlând şi adaptând centrii hopotalamici (ai foamei şi ai satietăţii) la necesităţile concrete ale organismului.

Reglarea secreţiei hormonale, reducerea sau creşterea secreţiilor s-a evidenţiat prin excitarea sau lezarea diferitelor structuri limbice. Astfel s-a ajuns la concluzia că structurile limbice au rol în funcţionalitatea sistemului hipotalamus- hipofiză- glande suprarenale.