Strategii de Conservare a Biodiversității

INTRODUCERE

Conservarea biodiversităţii a devenit sau ar trebui să devină, una din cele mai urgente şi importante probleme ale omenirii. Este interesant faptul că, deşi omenirea îşi dă seama şi recunoaşte pierderile de resurse biologice şi mai ales consecinţele lor, totuşi nu se dovedeşte destul de hotărât pentru a le înfrunta. Aşa se explică de ce degradarea mediului continuă, iar măsurile aşteptate nu se întrevăd în raport cu urgenţele. Dacă comunitatea internaţională, naţională şi locală şi dacă fiecare locuitor al Terrei nu vor acţiona cu promptitudine, în următorii 30 de ani, 70% din suprafaţa Pământului va fi serios afectată ca urmare a distrugerilor făcute de om. Numeroase specii de păsări şi mamifere vor dispărea sau o treime din fondul piscicol mondial se va epuiza ca urmare a supraexploatării, iar concentraţia de bioxid de carbon s-ar putea dubla pâna în 2050.

Degradarea solului se datorează în proporţie de 35% păşunatului excesiv, 30% despăduririlor şi 27% agriculturii (diferenţa aparţine altor factori). Jumătate din cursurile de apă ale Planetei sunt serios poluate şi în curs de secătuire. 60 % din cele 227 cursuri de apă socotite cele mai mari din lume şi-au schimbat cursul ca urmare a construcţiei de baraje şi alte lucrări hidrotehnice.

Aceasta este situaţia actuală a mediului natural, în care se integrează şi biodiversitatea, scoţândo

în evidenţă cu scopul de a se înţelege mai bine, de ce se impune cu atâta insistenţă şi urgenţă

conservarea diversităţii biologice. Biodiversitatea nu este suspendată undeva în afara mediului natural, ea există în interiorul lui, într-o strânsă interdependenţă cu toţi factorii de mediu.

Pierderea oricărui habitat duce inevitabil la pierderea tuturor formelor de viaţă ce le-a adăpostit.

Un ecosistem sau un organism viu trebuie ocrotit:

- în primul rând - pentru că există, sau, pentru că mai există. Apărut pe Pământ în urmă cu milioane (sau poate numai mii) de ani, intrat în interrelaţie cu omul şi a devenit o entitate etnoculturală şi -mai ales în ultimele veacuri - un obiect şi subiect al ştiinţei. Avem datoria ca toate acestea să rămână moştenire generaţiilor următoare într-o stare cât mai bună de conservare, conform preceptului amerindian că noi nu am moştenit Pământul de la părinţi, ci l-am împrumutat, doar, de la copiii noştri. Faptul că numai Terra deţine aceste valori naturale este un alt argument ce trebuie să ne facă să acţionăm pentru salvarea lor.

- în al doilea rând o plantă sau un animal trebuie să trăiască, să perpetueze, în virtutea dreptului la viaţă a oricărei fiinţe. Cunoscutul umanist francez Albert Schweitzer (1875-1965), laureat

al premiului Nobel pentru pace notează cu multă sensibilitate: “ … Totuşi, în realitate, problema care se pune este atitudinea omului faţă de lume şi întrega viaţă cu care el ajunge în contact. Un om este moral atunci când viaţa este sfântă pentru el, fie că este a plantelor şi animalelor, fie că este a tovarăşilor lui şi când el însuşi dăruieşte ajutor oricărei vieţi care necesită sprijin. Raţiunea se poate întemeia numai pe acea etică universală ce cultivă simţul responsabilităţii faţă de o sferă mai largă, pentru tot ceea ce trăieşte”.

- în al treilea rând, un colţ de natură sau o specie are pe lângă o valoare intrinsecă o importanţă estetico-peisagistică, recreativ-creativă,bio-istorică, genetică, pedologică, hidro-logică, climatică, sanogenă sau de altă natură.

CAPITOLUL 1

CONSERVAREA BIODIVERSITĂŢII

Fără îndoială, una din trăsăturile esenţiale ale lumii vii este diversitatea. Lumea vie evoluează neîntrerupt pentru că este diversă, iar diversitatea nu poate avea loc în afara evoluţiei. Diversitatea lumii vii a atins cote atât de înalte şi de perfecte, încât pentru a înţelege cauzele şi mecanismele biologice ale transformărilor, omul rămâne uimit de ceea ce observă la prima vedere: bogăţia, frumuseţea şi diversitatea formelor de viaţă. Biodiversitatea este definită ca întreaga gamă a genelor, a speciilor şi a relaţiilor de interdependenţă a acestora cu mediul natural.

1.1. Măsuri pentru conservarea biodiversităţii

Conservarea biodiversităţii prezintă nu numai o importanţă deosebită, dar şi serioase dificultăţi în realizarea ei, generate de complexitatea aspectelor care caracterizează însăşi biodiversitatea, fiind în discuţie numeroasele structuri care o alcătuiesc, fiecare cu particularităţile ei biologice, fiziologice şi comportamentale, de cerinţele specifice ale condiţiilor de conservare, de necesitatea unor măsuri speciale de organizare şi management, a unor investiţii specifice de infrastrucutură etc. Şi toate acestea, datorită faptului că între vieţuitoarele ce trebuie conservate, există mari diferenţe în ceea ce priveşte cerinţele de mediul. Una este să conservi seminţe într-o bancă de gene şi alta să protejezi o rezervaţie naturală. Sau, unele sunt condiţiile de conservare a plantelor cu înmulţire vegetativă şi altele sunt necesare conservării plantelor cu înmulţirea sexuată. Diferenţele de condiţii devin şi mai tranşante când e vorba de conservarea sepciilor în mediul acvatic şi în cel terestru. Cu totul diferite sunt cerinţele de mediu pentru protejarea, spre exemplu a ursului Panda şi cele pentru conservarea balenei albastre. Aceste aspecte impun o cunoaştere temeinică a biologiei şi ecologiei speciilor deplante şi animale, pentru ca operaţiunile de conservare să se desfăşoare în cunoştiinţă de cauză.