Valeriana

Imagine preview
(9/10 din 2 voturi)

Acest referat descrie Valeriana.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 21 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 5 puncte.

Domeniu: Biologie

Extras din document

CAPITOLUL 1

PLANTELE MEDICINALE

1.1 SCURT ISTORIC

Pentru întreţinerea vieţii, omul primitiv îşi procura hrană din mediul înconjurator. Aceste alimente erau formate în general din vegetale şi carnea animalelor vânate. În lupta pentru existenţă, omul era adeseori rănit sau se îmbolnăvea. Ca şi animalele, el se retrăgea în peşteri căutându-şi alinarea suferinţelor în buruienile pe care le mânca. Cu judecata lui superioară şi ţinerea de minte, omul primitiv a reţinut pe cele care-i aduceau alinarea şi vindecarea şi a transmis din generaţie în generaţie observaţiile sale, la început prin viu grai, apoi prin desene şi mai târziu prin scris. Astfel s-a format comoara de cunoştinţe a medicinii populare, izvor de inspiraţie şi cercetare a oamenilor de ştiinţă de-a lungul veacurilor.

Despre utilizarea plantelor medicinale ne-au mai rămas date de la sumerieni, popor care a trăit între râurile Tigru şi Eufrat din Asia cu 6000 ani î.e.n. După ei urmează babilonienii şi asirienii, de la care arheologii au scos la iveală 22000 tăbliţe de lut, vechi de 4-5000 ani, între care 33 reprezintă un adevărat dicţionar al plantelor medicinale. O dovadă a importanţei pe care o atribuiau plantelor medicinale în tratamentul diferitelor boli rezultă şi din faptul că în capitala lor Ninive îşi făcuseră o gradină de plante medicinale.

În Egiptul antic, plantele medicinale erau de asemenea mult preţuite, fapt dovedit de papirusurile vechi de mii de ani, care cuprind numeroase reţete de plante medicinale. Papirusul gasit la Eberes, 1550 î.e.n., descrie 200 plante folosite în tămăduirea bolilor. Toate aceste cunoştinţe au fost preluate de medicina greacă, reprezentată prin cel mai mare medic al antichităţii, Hippocrat, care a trait între anii 460-375 î.e.n., şi de la care ne-a rămas vestita lucrare „Corpus Hippocraticum”, în care sunt descrise 236 plante medicinale. În secolul I e.n., medicul grec Dioscoride începe studiul medicamentelor de origine vegetală şi animală, descriindu-le în cartea sa „Materia medica”.

La greci, vânzătorii de plante medicinale erau ambulanţi şi se numeau „farmacopoli”.

Romanii se inspiră din medicina greacă, iar Pliniu cel Bătrân (24-79 e.n.), în celebra sa operă „Historia naturalis”, introduce produsele vegetale şi animale întrebuinţate în diferite tratamente.

Medicul Galen, născut în anul 130 e.n., a lăsat numeroase lucrări de medicină şi farmacie care au stat la baza terapeuticii până în secolul al XIX-lea.

Arabii elaborează primele forme de medicamente din plante ca: pilule, siropuri, cataplasme, ape aromatice ş.a., forme care se păstrează până în zilele noastre. Cel mai vestit medic arab, Avicena (Ibn-Sina), care aa trăit în sec. X, a scris numeroase cărţi care s-au bucurat în Europa de multă autoritate. Prescripţiile medicilor arabi fiind foarte complicate şi depăşind posibilităţile de preparare ale medicului curant, face să apară o nouă profesie, aceea de farmacist.

Paralel cu dezvoltarea medicinii în Asia şi Europa, şi independent de acestea, în China medicina populară are o veche tradiţie. Împaratul Sen Nung, care a trăit cu 3000 ani î.e.n., era preocupat de studiul plantelor medicinale, fiind considerat întemeietorul medicinii chineze. Tot în China s-a descoperit o carte scrisă cu 2600 ani î.e.n., în care sunt indicate plantele medicinale cu întrebuinţările lor. Plantele medicinale chineze apar pe piaţa Europei abia în 1517 când prima corabie portugheză a sosit la Canton.

Şi la noi în ţară plantele medicinale au fost cunoscute încă din timpuri îndepărtate. Dacii şi sciţii aveau cunoştinţe despre folosirea plantelor medicinale. Herodot (484-425 î.e.n.), considerat parintele istoriei, menţionează obiceiul geto-dacilor de a folosi fumigaţii de cânepă pentru calmarea durerilor şi producerea somnului.

Documentele din secolul al XIII-lea arată că, în acea epocă, bărbierii tratau bolnavii cu „buruieni de leac”. Domnitorul Alexandru Lăpuşneanu fiind bolnav de ochi (1558) a fost ingrijit de un bărbier din Ardeal cu nişte „herbarius”.

În anul 1578, apare la Cluj una dintre primele cărţi de plante medicinale numită „Herbarium”.

La începutul secolului al XIX-lea, încep să apară o serie de lucrări din care cităm „carticica tiparită întâi de pe limba leşeasvă pe limba rumănească 1806) în care se recomandă podbalul şi năvalnicul pentru tuse, isopul în amestec cu oţet pentru dureri de dinţi, fiertură de pelin pentru gargară ş.a.

În 1838 se editează la Iaşi „Doctorul şi Iconomul casnic” care cuprinde „Reţeti pentru tot soiul de boale omeneşti, de acelea pentru cai, viti cornuti, oi...”

În 1846 apare la Bucureşti lucrarea „Practica doctorului de casă” în care printre alte recomandări găsim ca „Radacina de păpădie, cicoare şi buruiana de fumariţă se iau cate trei pentru splină, ficat şi galbănare”, întrebuinţare confirmată azi ştinţific.

Pe masura extinderii cercetărilor, au aparut lucrări noi care demonstrează eficienţa plantelor medicinale în terapeutică. Dacă strămoşii noştri utilizau plantele medicinale pe baza tradiţiei, astăzi folosirea lor este fundamentată ştinţific prin cercetări chimice, biologice şi clinice, fiind puse la dispoziţia celor suferinzi sub formă de extracte, tincturi, siropuri, ceaiuri sau alte forme farmaceutice de o înaltă valoare terapeutică. a

Plantele medicinale sunt acele plante care conţin aîn diferitele lor părţi, substanţe vindecătoare. Puterea tămăduitoare a unor plante, a fost observată încă din vremurile cele mai îndepărtate, de aceea ele s-au folosit în tratarea diferitelor boli.

Multa vreme însă, nu s-au putut desluşi prin ce anume este lecuitoare planta. Mai târziu însă, ştiinţa a dovedit că însuşirea tămăduitoare a plantelor medicinale se datorează unor substanţe adunate din pământ, aer şi soare şi prelucrate în timpul creşterii plantelor. Aceste substanţe denumite alcaloizi, glicozizi, taninuri, rezine, etc. au fost studiate în amănunţime, stabilindu-se acţiunea de vindecare a fiecăreia în parte.

Astfel, unele plante ce cresc şi la noi în ţară, conţin vitamine. Din urzică se extrage vitamina A, din măceşe vitamina C, iar din alte plante alte vitamine.

Din cercetările asupra plantelor medicinale, s-a constatat că la unele plante este mai folositoare rădăcina, la altele tulpina, frunza sau floarea. S-a mai stabilit că planta nu este la fel de folositoare în tot cursul vieţii sale, ci numai la o anumită vârstă, când ea are putere de vindecare mai mare. Efectul plantelor medicinale este mai bun dacă se întrebuinţează sub formă de amestecuri. În aceste amestecuri efectul vindecător al unei plante poate fi mărit sau completat cu al altora.

Astfel ceaiul făcut din sunătoare este indicat în bolile de ficat, dar amestecat cu rădăcina de cicoare, coaja de crusin, etc., efectul său este mult mărit (ceai hepatic).

Fisiere in arhiva (1):

  • Valeriana.doc