Vidra de mare

Vidra de mare (Enhydra lutris), numită și lutra de mare, biber de Kamceatka sau biber de mare este un mamifer marin carnivor din familia mustelidelor, rudă apropiată a vidrelor obișnuite. Este răspândită pe ambele coaste ale Oceanului Pacific de Nord. Masa tipică a vidrelor de mare adulte variază între 14 și 45 kg, fiind astfel cele mai grele animale dintre mustelide, dar în același timp unul dintre cele mai mici mamifere marine. Spre deosebire de alte animale din acest grup, vidrele de mare înaintează foarte puțin pe țărm și, cu toate că se pot deplasa pe uscat, își petrec cea mai mare parte a zilei în apă.

Vidrele de mare preferă zonele de litoral pentru înot și scufundări. Aici ele se hrănesc mai mult cu nevertebrate – arici-de-mare, diverse moluște și crustacee – dar și cu unele specii de pește. Reglează cantitatea de arici-de-mare, a căror abundență cauzează împuținarea indivizilor de varec. Ele posedă mai multe abilități legate de alimentație. În primul rând, folosesc pietre de pe litoral pentru a sparge crabii. În al doilea, ele posedă „buzunare” naturale în care depozitează temporar hrana până la ieșirea la suprafață. Principalii răpitori ai vidrei de mare sunt orcile. Astfel, în lanțul trofic, vidra de mare este poziționată între orci și nevertebrate / pești.

Efectivul dinainte de 1741 al speciei este estimat la 150–300.000 de indivizi, dar din acel an și până în 1911 a fost intens vânată, în urma cărui fapt acesta a scăzut până la doar 1–2.000. Ulterior, includerea speciei în lista de animale pe cale de dispariție și în mai multe documente ce prevedeau conservarea speciei, cu precădere în Cartea Roșie a statelor din areal, a ridicat populația vidrelor de mare la o cincime din cea inițială. Acest fapt a fost considerat un succes al organizațiilor de protecție a mediului și o contribuție majoră la împiedicarea degradării ecosistemului marin. Oricum, Enhydra lutris rămâne o specie amenințată.

Studiere si clasificare

Istoricul studierii

Prima descriere științifică a vidrei de mare a fost făcută de Georg Wilhelm Steller în anul 1751. Steller a luat parte la a doua expediție în Kamceatka, aflată sub comanda lui Vitus Bering. Corabia expediției a naufragiat în preajma insulelor Comandorului și 75 de marinari au fost nevoiți să petreacă iarna 1740–1741 pe cea mai mare insulă din acest arhipelag, care a fost numită ulterior insula Bering. Vânătoarea de mamifere marine, în particular a vidrelor de mare, a ajutat o parte a echipajului expediției să supraviețuiască condițiilor grele de iarnă (din 75 de persoane au rămas în viață numai 40; printre decedați se număra însuși Bering). Georg Steller, care era naturalistul expediției, a făcut însemnări regulat și, după 10 ani, a publicat o descriere succintă a animalelor marine de pe insulă, unde a descris, în treisprezece pagini, și vidra de mare. Această descriere din secolul al XVIII-lea a constituit singura cercetare efectuată asupra vidrelor de mare pentru următorii 200 de ani, astfel încât de studierea lor în natură nu s-a mai ocupat nimeni până în anii '30 ai secolului al XX-lea.

Începând cu anul 1751, un șir de cercetători, bazându-se pe descrierile lui Steller și pe blănurile și scheletele de vidre de mare aduse în Europa, au încercat să clasifice specia din punct de vedere taxonomic. Însă, dat fiind faptul că vidra de mare posedă o mulțime de particularități morfologice ce o deosebesc de alte specii, clasificarea taxonomică a fost revizuită de numeroase ori. Astfel, Steller, apoi și Iohann Exberg, au clasificat vidra de mare în familia lutrelor (Lutra). Carl Linné a atribuit-o familiei mustelidelor (Mustela), pentru ca mai apoi Peter Pallas să o clasifice în familia focilor (Phoca). La mijlocul secolului al XIX-lea, vidra de mare a fost, în sfârșit, clasificată într-o familie separată – cea a enhidrelor (Enhydra, termen introdus de naturalistul scoțian John Fleming în anul 1822), însă tendința de a unifica această familie cu vidrele într-o familie unică – lutrele (Lutrinae) – a durat până la sfârșitul secolului XX. În prezent Enhydra este totuși clasificată ca subfamilie a familiei Lutrinae. O concluzie finală despre apartenența sistematică a vidrei de mare a fost formulată după descoperirile fosilelor Potamotherium dubia, Aonyx hessica și Enhydra reevei din miocen și pliocen, recunoscute ca fiind asemănătoare ca formă.

Taxonomie contemporană și evoluție

Vidrele de mare sunt cele mai mari reprezentante ale familiei mustelidelor și singurele animale întru totul marine din această familie. Ele posedă un șir de particularități morfologice unice, care au contribuit la acomodarea la mediul de viață marin și reprezintă singura specie din genul Enhydra. În același timp, vidrele de mare sunt unele din cele mai mici mamifere marine, fiind depășite în dimensiuni de morse, foci, pisici de mare etc. Dintre mamiferele marine, un singur reprezentant al familiei delfinilor este mai mic decât vidra de mare – delfinul pestriț (sau cu cap rotund) (Cephalorhynchus commersoni).

În familia mustelidelor, vidra de mare este clasificată în aceeași subfamilie Lutrinae, deoarece se consideră că aceasta are un strămoș comun cu vidra obișnuită și cu cea fără gheare de est care, la fel ca vidra de mare, este clasată într-un gen aparte al subfamiliei lutrinae. Acest strămoș, care viețuia în Eurasia, mult timp a fost considerat drept fosila Potamotherium valletoni din epoca miocenului, însă cercetătorii de azi consideră Potamotherium valletoni ca fiind doar un element de legătură și deplasează timpul caracteristic strămoșului lutrelor în miocenul timpuriu. Se consideră că migrația lutrelor (și, în particular, a vidrelor de mare) din Eurasia în alte părți ale lumii a avut loc în pliocenul mijlociu.

Cariotipul vidrei de mare numără 38 de cromozomi.