Semnătura Electronică

SEMNATURA ELECTRONICA

Substituirea identitatii continua sa fie una din cele mai raspândite infractiuni pe Internet si a fost apreciata ca fiind de importanta maxima de catre consumatorii de pretutindeni. Posibilitatea de validare a identitatii ajuta consumatorii sa se protejeze împotriva furtului de identitate.

Derularea afacerilor prin intermediul retelei Internet si schimbul de date pe suport electronic necesita existenta aceluiasi sentiment de încredere si securitate al partenerilor care încheie o tranzactie la fel ca în cazul comertului „clasic”. Acest sentiment poate fi dat de folosirea semnaturii electronice.

Efectul produs prin aplicarea semnaturii electronice este asimilat semnaturii olografe si stampilei (daca e cazul) aplicate unui document în forma fizica.

In România exista o lege a semnaturii electronice, în vigoare din 2001: „Legea nr. 455 din 18 iulie 2001 privind semnatura electronica”.

Art. 4 pct. 2 al respectivei legi defineste înscrisul în forma electronica astfel: „o colectie de date în forma electronica între care exista relatii logice si functionale si care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificatie inteligibila, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar”. Deci, potrivit acestui articol al legii, putem considera ca orice e-mail, un document scris în .doc, .pdf sau orice alt format, o însemnare într-un forum sau blog ori chiar un mesaj trimis prin Instant Messaging reprezinta un înscris electronic.

Pe de alta parte, Art. 4 pct 3 al aceleiasi legi defineste semnatura electronica astfel: „date în forma electronica, care sunt atasate sau logic asociate cu alte date în forma electronica si care servesc ca metoda de identificare”. Cu alte cuvinte, o semnatura electronica ar putea fi un nume întreg cu toate datele de contact, doar un prenume, niste initiale, o imagine sugestiva sau doar o porecla.

Plecând de la cele afirmate mai sus putem spune ca în relatiile comerciale normale, bazate pe principiul bunei credinte, sau în relatiile comerciale în care partenerii se cunosc de ceva vreme un simplu contract prin e-mail, la sfârsitul caruia apar datele de identificare ale celui care l-a initiat este suficient, iar el este legal încheiat. Atâta vreme cât semnatarii contractului îsi recunosc semnaturile, acesta este perfect legal si valabil.

Problema apare însa în momentul în care una dintre partile semnatare afirma ca semnatura respectiva nu îi apartine sau ca mesajul nu a fost transmis de el. În aceasta situatie, problema devine mai complicata. S-ar putea cere o expertiza tehnica de specialitate dar este greu de stabilit daca aceasta va putea spune ca – indubitabil – acel mesaj a venit de la persoana în cauza.

Aici intervine rolul legii semnaturii electronice care vine sa reglementeze aceste probleme, introducând, în art. 4 pct. 4 notiunea de semnatura electronica extinsa, prin care se întelege acea semnatura electronica care îndeplineste cumulativ urmatoarele cerinte:

a) este legata în mod unic de semnatar;

b) asigura identificarea semnatarului;

c) este creata prin mijloace controlate exclusiv de semnatar;

d) este legata de datele în forma electronica, la care se raporteaza în asa fel încât orice modificare ulterioara a acestora este identificabila.

Semnatarul este definit ca fiind acea persoana care detine un dispozitiv de creare a semnaturii electronice si care actioneaza fie în nume propriu (persoana fizica) fie în numele unui tert (persoana juridica, de exemplu).

Semnatura electronica este de fapt o succesiune de biti - adica un set de date în forma electronica, care sunt asociate sau logic asociate cu alte date în forma electronica si care servesc ca date de identificare. Documentele „parafate” cu o semnatura electronica au valabilitate juridica în instanta. Cu alte cuvinte, emitentul acesteia este identificat fara putinta de tagada.