Suporturi informaționale

Scurt istoric...

Una din problemele actuale în domeniul informatic este şi cea a stocării şi regăsirii informaţiei, apariţia unor suporţi de informaţii de mare capacitate impulsionând evoluţiile din domeniu.

La începutul anilor ‘90, PC-ul era echipat cu un hard disc de 100 MB şi o unitate de dischetă de 1,44 MB. Astăzi s-a ajuns până la 400 GB pe hard disc, dar alături de acelaşi bătrân floppy de 1,44 MB. Cum a supravieţuit acesta din urmă? Alternativele au existat. Câteva echipamente (Iomega Zip, LS-120 SuperDisk sau Syquest EZ Flyer) au fost puse la încercare pentru a înlocui acest floppy de neînlocuit. Sony realizează un echipament HiFD la 200 MB, care este citit de drivere interne sau externe noi.

În prezent sunt destul de multe tehnologii de stocare pe disc de calitate, având şi un randament atractiv pe piaţă. CD-ul cu posibilitate de rescriere este aproape cel mai răspândit format, deşi doar pe termen scurt. Unităţile CD-RW nu mai sunt astăzi o noutate. În următorii ani, mai toate PC-urile care vor fi vândute vor citi de pe DVD-ROM Cu certitudine, există un aspect de care nu trebuie să ne temem în privinţa unităţilor de stocare: puterea de înmagazinare a datelor va creşte ameţitor de repede.

După modul de înregistrare, suporţii se împart în suporţi ce folosesc informaţia analogică (aici se încadrează casetele video, videodiscul – Laser Disc, benzile de magnetofon) şi suporţi de informaţie numerică (digitală). Suporţii de informaţie numerică pot fi suporţi de informaţie digitală neinformatică (CD-audio, Mini Discul, lansat de Sony în 1992, Rotary Digital Audio Tape, Digital Compact Cassette) care lucrează cu informaţie numerică, dar nu sub formă de fişiere în sens informatic şi suporţi de informaţie numerică informatizată, reprezentaţi de CD-ROM şi variantele descinse din acesta, CD-I (Compact Disc Interactive), CDTV (Commodore Dynamic Total Vision), Photo CD, Video CD.

Echipamente periferice şi suporturi magnetice

Pentru memorarea unor volume mari de date, care să poată fi regăsite rapid se folosesc echipamente periferice care utilizează în esenţă suporturi magnetice.

Din punct de vedere al accesibilităţii, suporturile magnetice se împart în două categorii:

• suporturi magnetice adresabile (discuri magnetice);

• suporturi magnetice neadresabile (benzi magnetice).

Discuri magnetice şi unităţi de discuri magnetice

În configuraţia actuală a calculatoarelor discul magnetic este cel mai utilizat. Unităţile de discuri magnetice sunt echipamente periferice care mediază schimbul de date şi informaţii între suport (disc magnetic, fig 1.) şi sistemul de calcul.

Datele sunt înregistrate pe disc sub forma unor octeţi memoraţi ca şiruri de cifre binare (zone magnetizate şi nemagnetizate). Aceste şiruri sunt aşezate circular, de-a lungul pistelor. Pistele pe discurile magnetice sunt circulare şi concentrice (formatul CAV), corespunzând unei poziţii a capului de citire-înregistrare. Prin convenţie, pistele sunt numerotate, începând cu zero, de la marginea exterioară a discului. O porţiune dintr-o pistă se numeşte sector. Sectorul este unitatea fundamentală de memorare a informaţiei pe disc. Sectoarele sunt numerotate începând cu cifra 1; sectorul 0 este rezervat pentru identificare, nu pentru stocare. Numărul de octeţi pe sector depinde de tipul discului, dar în general este o putere a lui 2, adică 128, 256, 512, 1024... O dischetă de 3,5 inch de 1.44 Mo, de exemplu, are 80 piste/faţă, 18 sectoare/ pistă, 512 octeţi/sector. Discurile dure au un număr variabil de feţe şi piste, în funcţie de performanţele discului. Capacitatea sectoarelor cea mai des întâlnită în industria hard-discurilor pentru calculatoarele personale este cea de 512 octeţi/sector. Un sector poate fi accesat direct după adresa de sector, determinată de numărul pistei şi numărul sectorului de pistă.

Un alt concept vehiculat mult este cel de cilindru, respectiv cilindru virtual. Prin cilindru virtual se înţelege ansamblul pistelor pe un echipament cu mai multe discuri care pot fi accesate fără a mişca capul de citire-înregistrare. Altfel spus, cilindrul este ansamblul pistelor care corespund unei poziţii a capetelor de citire-înregistrare de pe toate pistele. Un floppy disc cu două feţe are un număr de cilindri egal cu jumătate din numărul pistelor.

Discurile magnetice se clasifică după mai multe criterii:

• după capetele de citire/înregistrare;

• după modul de grupare;

• după materialul din care sunt făcute, etc.

După capete sunt:

• discuri cu capete fixe, la care capetele sunt fixate;

• discuri cu capete mobile, la care capetele se mişcă solidar, câte unul pe fiecare faţă.

După modul de grupare:

• discuri amovibile (care se pot grupa în pachete);

• discuri inamovibile, care sunt independente, deci nu se grupează în pachete.

După materialul din care este făcut discul, avem:

• discuri dure, la care platanele sunt făcute dintr-un material dur, de obicei dur-aluminiu;

• discuri flexibile, la care discul este realizat din material plastic.

Corespunzător tipurilor de suport, unităţile de discuri magnetice se clasifică în:

• unităţi de disc flexibil (floppy discuri);

• unităţi de disc hard (dur sau Winchester);