Intoxicația cu oxid de zinc

1.Introducere

Oxidul de zinc este un compus anorganic cu formula ZnO. Este o pudră albă insolubilă în apă, fiind folosit ca aditiv în diverse materiale și produse, printre care se numără cauciucuri, plastic, ceramică, sticlă, ciment, vopsele, adezivi, pigmenți, produse alimentare (ca sursă de zinc), baterii, etc. În natură, se găsește sub forma unui mineral numit zincit, însă oxidul de zinc este produs sintetic.

Zincul este un element esențial necesar pentru funcționarea a peste 200 de metaloenzime, inclusiv fosfataza alcalină și anhidraza carbonică. Zincul joacă, de asemenea, un rol critic în reglarea sintezei de ADN și ARN (prin interacțiunea cu proteinele de legare a ADN), în interacțiuni hormon-receptor joacă rolul de "al doilea mesager" în sistemul de transducție a semnalului celular (Walsh et al,1994).

2.Toxicitate

Local, s-a descris sensibilitatea la contactul cu zincul, dar oxidul de zinc este relativ neiritant. La ingerare apare un gust metalic, grețuri și vărsături după înghițirea particulelor de oxid de zinc. Greață, vărsături și dureri abdominale au aparut în urma consumului de alimente sau băuturi depozitate în recipiente galvanizate, oxidul de zinc contribuie, în parte, la acest efect (Nemery B.,1990).

Inhalarea vaporilor de oxid de zinc provoacă "febră de vapori de metal". Simptomele pot să apară până la 24 de ore după expunere, tuse,dispnee, durere în gât, senzație de apăsare în piept, cefalee, febră, rigiditate, mialgie, artralgie și uneori un gust metalic, greață, vărsături și vedere încețoșată (Nemery B.,1990).

2.1.Mecanismul toxicității

Excesul de zinc din organism interacționează cu grupările tiol libere de pe macromolecule, astfel blocând locurile active ale enzimelor, coenzimelor și membranei receptorilor. Zincul contribuie la funcția imunologică normală și excesul de zinc (300 mg zilnic timp de șase săptămâni la 11 voluntari) a fost asociat cu răspunsuri greșite ale sisemtului imunitar și inflamații (Chandra,1984).

Patogeneza exactă a "febrei de vapori de metal" este puțin înțeleasă. Într-un model experimental, Blanc (1991) a demonstrat o crestere dependenta de doza de oxid de zinc a numarului de leucocite polimorfonucleate in lichidul de lavaj bronhoalveolar obținut la 22 de ore după expunere în nouă cazuri. Un studiu voluntar, ulterior (Kuschner et al, 1995) a confirmat aceste constatări și a demonstrat o creștere concomitentă a citokinelor proinflamatoare în lichidul de lavaj bronhoalveolar declanșat de oxidul de zinc inhalat.

2.2.Toxicocinetica

2.2.1.Abosrbția

Expunerea la oxid de zinc are loc în principal prin inhalare și contact cu pielea. Lucrătorii expuși profesional la fumul de zinc pot avea crescută concentrația de zinc în urină (Hamdi, 1969) ca dovadă a absorbției sistemice de zinc prin plămâni. Cu toate acestea, o parte din zincul inhalat, este înghițit, și absorbit prin tractul gastrointestinal, după absorbit prin intermediulmecanismul mucociliar.

Absorbția zincului gastrointestinal este o funcție a unei proteine intestinale bogate în cisteină,care sechestreaza zincul in enterocite înainte de transportul activ în plasmă ( Hempe, 1992; Walsh, 1994). Absorbția zincului este afectată de dietă; este inhibată prin calciu, fosfor și fitati și facilitată de proteinele dietetice (Hunt și colab., 1991). Într-un studiu, mai puțin de 15% din zincul alimentar a fost absorbit dintr-o dietă bogată în fitat, comparativ cu 40% dietă cu conținut ridicat de proteine animale (Sandstrom, 1995).

2.2.2.Distribuția

Majoritatea zincului intravascular este conținut în eritrocite. Zincul din plasmă este legat predominant de albumină, restul fiind legat de alte proteine, pentru distribuție în alte țesuturi. Excesul de zinc este depozitat sub forma unui complex tiometalic, în principal în ficat (Abdel-Mageed și Oehme, 1990).

Aproximativ 90 % din zincul corporal se află în mușchi și os, cantități apreciabile de zinc se găsesc și în rinichi, plămân, splină și creier, zincul trece ușor placenta și se găsește în laptele matern.

2.2.3.Excreția

Majoritatea zincului ingerat este eliminat prin fecale prin intermediul bilei, a fluidului pancreatic și celulele mucoasei intestinale, cu până la 10 % care apar în urină (Abdel-Mageed și Oehme, 1990). De asemenea, se elimină zincul și prin sudoare. Rinichii nu joacă un rol important în reglementarea cantității totale de zinc din corp. Durata de înjumătățire a canității total de zinc din corp este de aproximativ 5-16 luni.