Etica Cercetării Științifice

1. Introducere

Etica este ştiinţa moralei. Definirea “eticii” este o problemă complexă având în vedere pluralismul societăţii în care trăim, multitudinea de opinii şi varietatea de norme morale, legale, culturale şi sociale pe care acest concept le include. Chiar dacă standardele etice se creează şi respectă la nivel personal, ele au impact asupra întregii societăţi, ale cărei atribute şi tradiţii pot diferi de cele individuale.

Valorile personale nu coincid întotdeauna cu codul de conduită profesională şi/sau cu valorile sociale, după cum dreptatea socială nu este echivalentă întotdeauna cu cea legală. Există însă şi situaţii când o persoană cu integritate morală, sau cel puţin acceptabilă social nu are motivaţia sau nu deţine valoarea care să motiveze o acţiune morală. Societatea de exemplu consideră repugnantă omuciderea, dar justificarea lor drept autoapărare aparţine sistemului legal. De aceea, principiile şi teoriile etice vor ajuta la elaborarea unei decizii morale atunci când situaţia este dilematică, iar valorile controversate.

Într-un mod reducţionist, etica s-ar rezuma în a determina dacă o acţiune sau un comportament se derulează în concordantă cu preceptele sociale. O acţiune poate fi corectă sau nu, dacă este acceptată legal, comunitar sau religios. Atunci când ceea ce ar trebui făcut se suprapune peste ceea ce trebuie făcut si peste ceea ce se poate face atunci dilema etică este rezolvată. Până a ajunge însă la această concordanţă perfectă, aplicarea principiilor etice urmează un drum sinuos, dominat de tradiţii, controverse şi de prejudecăţi.

2. Etica şi conduita în cercetare

Orice activitate de cercetare ştiinţifică implică o responsabilitate pe mai multe planuri: ştiinţifică, morală, socială, politică etc. Cercetătorul ştiinţific care efectuează o cercetare este direct răspunzător pentru descoperirea sa. Elementul central, al oricărei etici a activităţii de cercetare ştiinţifică îl reprezintă responsabilitatea cercetătorului faţă de munca sa, dar mai ales de rezultatele acesteia. Cercetătorul ştiinţific trebuie să justifice actul de cercetare, să justifice utilitatea şi valabilitatea rezultatelor obţinute, să încerce să aducă prin cercetarea sa un beneficiu societăţii. Având în vedere aceste aspecte, orice cercetare ştiinţifică trebuie pusă sub semnul unei cenzuri morale.

Activitatea de cercetare este astăzi o activitate de înalt prestigiu profesional ce reclamă în mod obligatoriu un stil de muncă sau un model de conduită ce implică următoarele aspecte:

- seriozitate în alegerea şi tratarea temei de cercetare;

- responsabilitate profesională, morală şi socială;

- respect faţă de muncă, faţă de tema cercetată, faţă de cercetător;

- sinceritate şi modestie;

- o cooperare sinceră, corectă în cadrul colectivului de cercetare;

- respectarea ierarhiilor, respectiv a statutelor şi rolurilor, în colectivul de cercetare respectiv;

- comunicarea rezultatelor cercetării după o prealabilă şi serioasă verificare a acestora, comunicare ce trebuie să aibă caracter de corectitudine şi valoare ştiinţifică.

Etica cercetării trebuie să aibă în vedere şi “abaterile morale” ale cercetătorilor ştiinţifici. Printre “abaterile morale” de la normele eticii cercetării ştiinţifice se pot menţiona următoarele aspecte mai frecvent întâlnite:

- furtul de idei;

- cercetări cu caracter paralel care urmăresc subminarea unei activităţi autentice de cercetare pentru a o devaloriza, a o face lipsită de interes, de utilitate;

- comunicarea unor rezultate incorecte, false din punct de vedere teoretic sau oferirea unor produse nesemnificative, inutile sau chiar periculoase;

- utilizarea activităţii de cercetare ştiinţifică în scopuri contrare intereselor sau securităţii umanităţii, în scopuri nocive, antisociale, distructive etc.;

3. Personalitatea cercetătorului

Omul de ştiinţă, cercetător, se deosebeşte de ceilalţi prin prezenţa unor trăsături sufleteşti şi morale caracteristice care reprezintă calităţile acestuia. Ele au fost sintetizate de H. Selye, în felul următor: entuziasmul şi perseverinţa, originalitatea, inteligenţa, calităţile etice, contactul cu natura, contactul cu oamenii, curiozitatea, neliniştea şi interogaţia, nevoia de a răspunde prin descoperiri ştiinţifice la propriile interogaţii.

Orice analiză a procesului de cercetare ştiinţifică, a cărei semnificaţie este căutată, trebuie să înceapă cu studiul particularităţilor psihologice ale cercetătorului ştiinţific. Acest fapt este justificat prin aceea că orice cercetare ştiinţifică este un act uman, un tip particular de activitate a cărei semnificaţie o găsim în persoana celui care a realizat-o. Nu poate şi nu trebuie separată activitatea de cercetare ştiinţifică de persoana care o practică.

Există o corelaţie directă între tipul de personalitate şi activitatea de cercetare ştiinţifică, ce poate merge chiar până la o corelaţie extrem de nuanţată a acestui raport. În raport cu activitatea de cercetare ştiinţifică deosebim:

- tipul extravertit de cercetător: acesta este înclinat şi atras către fapte, obiecte concrete. Este dominat de curiozitate, spirit analitic, cultivă detaliile, descompunând întregul în părţile sale componente. Acesta este un tip de cercetare pragmatic, interesat de “forme”, “imagini”, “obiecte”. Prin activitatea sa de cercetare ştiinţifică urmăreşte să obiectiveze faptele descoperite, cultivând astfel latura concretă, vizibilă, a faptului cercetat.

- tipul introvertit de cercetător: acesta este atras de idei, construieşte sisteme teoretice de gândire, caută să dea explicaţii celor studiate. Spirit sintetic, vizează esenţialul. Acest tip de cercetător este interesat în primul rând de “idei” şi de “calităţi”, fiind un tip teoretic.