Istoricul Dezvoltării Chimiei

Apariţia chimiei este îndepărtată şi foarte enigmatică. Ea a luat naştere încă din Antichitate, în Egipt în mileniile 3-4 î.e.n. Termenul Chimie îşi are origine egipteană (în vechime Egiptul era numit „Ţara Chemi”- Pământul Negru). Preoţii Egiptului Antic erau meşteri renumiţi în „meserii chimice”, iar chimia a început să fie numită „Stiinţa Egipteană”.

La 200 de ani până la era noastră, în oraşul egiptean Alexandria de acum, exista Academia de Ştiinţe unde „artei sacre a chimiei” îi era consacrat templul lui Serapis- templul vieţii, al morţii şi al vindecarii.

Mult mai târziu, la începutul secolului I e.n., chimiştii arabi au schimbat denumirea acestei ştiinţe din CHIMIE în ALCHIMIE. Se presupune că acest cuvânt este mai aproape de sensul „chimie nobilă” căci chimia era socotită ca „arta transformării metalelor nenobile (fier, plumb, cupru) în metale nobile (aur, argint)” cu ajutorul substanţei numită „piatra filosofică” (instrument universal pentru realizarea oricărei transformări chimice). Alchimiştii foloseau foarte multe materiale creând otrăvuri, leacuri, coloranţi şi o mulţime de instrumente.

De-a lungul istoriei, chimia cunoaşte patru perioade mai importante:

Denumirea perioadei Epoca Perioada Secolul

Geneza chimiei Chimeotică Primitivă -IV î.e.n.

Antică IV-I î.e.n.

Alexandrină I-IV e.n.

Alchimică Arabă VIII-XII

Europeană XI-XV

Constituirea chimiei ca ştiinţă autonomă Iatrochimică XVI-XVII

Flogistică XVII-XVIII

Formarea bazelor teoretice ale chimiei Atomică XIX

Diferenţierea chimiei în ramuri Modernă XX-

1. Perioada genezei chimiei (sec -IV î.e.n.- XV)

Chiar dacă pentru experimentele sale alchimiştii foloseau tot felul de substanţe, ei au facut o serie de descoperiri:

- 5000 î.Hr- cuprul apare în Egipt;

- 4000 î.Hr- sticla este cunoscută în Orient;

- 2000 î.Hr- diamantul era cunoscut în vechea Indie;

- 1500 î.Hr- grecii şi apoi romanii extrăgeau cupru din insula Cipru;

- 50 î.Hr- Cezar găseşte fier forjat atunci când invadează Marea Britanie de astăzi;

În secolul I î.e.n., se mai cunoşteau elemente ca: C (carbon), Cu (cupru), Au (aur), Pb (plumb), Sn (staniu), Sb (stibiu), Fe (fier), Ag (argint), S (sulf), Zn (zinc), Hg (mercur). În afară de aceste substanţe se mai cunosc şi o serie de compusi ai acestor substanţe (oxizi, hidroxizi, acizi şi mai ales săruri sau aliaje). Tot în acest secol scriitorul şi savantul roman Pliniu cel Mare (23(24) - 79) descria sub numele de cadmiu, oxidul de zinc (ZnO).

În secolul IV a fost obţinut arseniul metalic (As), dar descrierea obţinerii sale o întâlnim numai în lucrările marelui naturalist şi teolog - Albert cel Mare (1193 - 1280).

În secolul al V- lea în Alexandria a apărut teoria alchimică bielementară (sulf şi mercur).

În secolul al VIII-lea alchimistul arab Djabir ibn Haian (712 - 815) a descris hidroxidul de amoniu, a descris obţinerea albului de plumb (2Pb(CO3)4 x Pb(OH)2), a distilat oţetul, pentru a obţine acidul acetic (CH3COOH), a obţinut soluţie foarte diluată de acid azotic (HNO3).

În anul 800 arabii cunoşteau substanţa numită acid sulfuric.

În secolul al IX - lea alchimistul arab Ali-Razi (865 - 925) a descris metodica obţinerii gipsului (CaSO4 x 2H2O) şi a descris stibiul metalic. Tot în acest secol în Alexandria au fost elaborate cele mai simple metode de distilare.

În secolul al XIII- lea în Germania a fost obţinut bismut metalic (Bi).

În secolul al XIV- lea a fost construite furnale pentru topirea fontei; înainte de aceasta cuptoarele de mină se foloseau numai pentru topirea fierului.