Mierea

Mierea între aliment si medicament

1. INTRODUCERE

Din vremuri stravechi , omul a descoperit mierea si produsele stupului de albine nu numai ca aliment , ci si ca medicament. Apicultura este practicata înca din secolul al VII-lea î.Hr., existând multe marturii în acest sens. Tablitele mesopotamiene, ca si papirusurile egiptene, mentioneaza printre altele, faptul ca mierea si ceara de albine erau folosite ca medicament. La originea sa, mierea era rara, fiind rezervata la început serviciului religios, pentru a-i venera pe zei sau pentru a hrani animalele sacre fiind considerata un “aliment al zeilor”. Stim acum destul de multe despre numeroasele utilizari ale proprietatilor ei miraculoase: era folosita ca medicament si în cremele de înfrumusetare în Egiptul antic, înca dinaintea epocii lui Tutankamon, grecii antici considerau mierea un adevarat elixir al tineretii si o dadeau din belsug atletilor în timpul jocurilor olimpice.

Scrierile din antichitatea greco-romana abunda în mentionari despre mierea de albine si aplicatiile ei medicale, fiind creata o adevarata mitologie în jurul acesteia si subliniindu-se numeroasele sale proprietati medicale: antiseptic, tonifiant, sedativ, febrifug, aperitiv si digestiv. Aristotel, de exemplu, a scris sase volume despre albinele si produsele lor, recomandând propolisul drept remediu în plagi supurante. Hipocrate, cel mai de seama medic al Antichitatii, mai târziu Pliniu, Galen si Dioscoride vorbesc, de asemenea , despre miere, folosita într-o serie de boli.

Totusi, de cele mai mare succes s-a bucurat mierea în secolele XVI si XVII, când era recomandata pentru a alina aproape toate suferintele omenesti. În zilele noastre, dintre miile de exemple care probeaza efectele binefacatoare cu totul remarcabile ale mierii voi mentiona doar cazul celebrului E. Hillary, cel care a escaladat pentru prima oara vârful Everest si care a marturisit ca succesul sau s-a datorat în buna parte mierii consumate zilnic în timpul ascensiunii.

Stramosii nostri, geto-dacii, au practicat si ei apicultura, existând multe dovezi incontestabile în acest sens. Continuând aceasta traditie milenara, în epocile istorice urmatoare, românii au continuat sa produca miere, pe care au utilizat-o nu doar în alimentatia de zi cu zi , ci si în tratarea unor afectiuni. Mierea a constituit pentru predecesorii nostri, secole la rând, sursa principala de îndulcire a alimentelor, cunoscându-i-se valoarea nutritiva si energetica Stuparitul a fost posibil pentru ca tara noastra se înscrie în zonele geografice cu bogate resurse melifere.

Astazi a aparut evident faptul ca odata cu scaderea proportiei de miere ca sursa de îndulcire si implicit cresterea proportiei de zahar rafinat, din a doua jumatate a secolului trecut s-au extins considerabil o serie de afectiuni ale organismului uman neadaptat înca la un consum excesiv de zaharuri rafinate: obezitate, boli-cardiovasculare etc.

Aliment de o exceptionala valoare nutritiva, mierea este un produs biologic care se afla în legatura permanenta si indirecta cu starea timpului. Putini stiu poate, ca gustul, aroma si însasi cantitatea de miere produsa de o familie de albine sunt determinate în foarte mare masura de vreme. De evolutia vremii depinde direct sau indirect, atât secretia de nectar a plantelor melifere, cât si recoltarea acestuia de catre albine.

Apicultorii pot obtine alaturi de miere (produsul principal) si alte subproduse cum ar fi: polenul, pastura, propolisul, ceara, veninul si laptisorul de matca.

Ceara este un produs de origine animala, secretat de glandele ceriere ale albinelor, servind ca materie prima pentru construirea fagurilor. Se întrebuinteaza în numeroase ramuri ale industriei, în cercetari stiintifice, precum si pentru prepararea fagurilor artificiali.

Compozitia chimica a cerii este complexa, fiind formata în linii generale, din diverse tipuri de alcooli, esteri, hidrocarburi, caroteni etc.

Ceara de albine este insolubila în apa sau alcool rece, solubila la cald în alcool, eter, benzina, sulfura de carbon, tetraclorura de carbon, acetona si uleiuri eterice.Ceara contine substante cu efect bacteriostatic si bactericid. Se recomanda mestecarea acesteia precum guma de mestecat în cazul racelilor, infectiilor cavitatii bucale, gât.

Veninul de albine este un amestec complex, secretata de glande specializate, care concura la formarea aparatului vulnerant al albinei. Veninul de albine se caracterizeaza prin urmatoarele proprietati fizice: este un lichid incolor, cu gust amar-acid, dens, cu miros particular si cu însusirea de a cristaliza repede. Este compus din proteine, saruri minerale, enzime, hormoni, uleiuri eterice si alte substante volatile.

Mai bine de jumatate din veninul de albine brut este format din proteina activa care, la rândul ei, cuprinde mai multe fractiuni: melitina, fosfolipaza si hialuronidaza. Bogatia acestor fractiuni în acizi aminati este extraordinara si în special al melitinei.

Biologia secretiei de venin are particularitatile ei, cantitatea de venin variind de la o rasa la alta, iar în sânul aceleiasi rase de la o populatie la alta si chiar de la un individ la altul. Începând dupa 2-3 zile de la iesirea albinelor din celule, cantitatea de venin secretat de glandele anexe ale aparatului vulnerant creste de la 0,04 mg pâna la 0,3 mg la vârsta de 2-3 saptamâni. De obicei, dupa vârsta de 20 zile, glandele producatoare de venin se atrofiaza si, în mod firesc, si cantitatea de venin scade.

Datorita proprietatilor terapeutice ale veninului de albine, acesta a fost folosit de mai bine de 100 de ani în diferite afectiuni si mai ales în stimularea functiei de aparare a organismului, ca urmare a influentei veninului ajuns în organism asupra sistemului neuroendocrin.