Vitamine Hidrosolubile

Vitaminele reprezintă o clasă de substanţe organice de origine în general exogenă (alimentară) cu structuri chimice foarte variante, care sunt indispensabile organismului uman şi care în cantităţi foarte mici, asigură creşterea, dezvoltarea şi funcţionarea normală a acestuia.[1]

Rolurile vitaminelor în organism:

-sunt factori alimentari, accesorii absolut necesari organismului animal;

-sunt indispensabile creşterii normale şi manifestării proceselor vitale ale organismului;

-sunt componente esenţiale pentru evoluţia normală a proceselor metabolice;

-exercită acţiuni de reglare a funcţiilor celulare şi intervin în utilizarea energiei;

-unele vitamine acţionează în calitate de coenzime, asigurând efectul catalitic al enzimelor, cu care acţionează şi modulând astfel activitatea acestora.

Sursa primordială furnizoare de vitamine pentru om o reprezintă plantele şi produsele acestora. O sursă secundară de vitamine o constituie flora bacteriană localizată în intestinul gros şi care sintetizează anumite vitamine pe care le furnizează organismului.[2]

Vitaminele pot fi clasificate în vitamine hidrosolubile şi vitamine liposolubile.

Vitaminele hidrosolubile sunt cele din complexul B şi vitamina C. Funcţiile lor sunt în general de a asista enzimele importante implicate în producţia de energie din carbohidraţi şi grăsimi. Nu sunt depozitate în organism în cantităţi mari, deci aportul frecvent este necesar. Carenţele de vitamine hidrosolubile afectează cel mai mult ţesuturile care "cresc" sau au un metabolism rapid cum ar fi pielea, sângele, tractul digestiv şi sistemul nervos. Sunt instabile în prezenţa căldurii şi procesul de preparare al hranei afectează conţinutul de vitamine din mâncare.[3]

Vitamina B1 (tiamina, aneurina, vitamina antiberiberică, vitamina antinevritică)

Sursa principală de vitamină B1 pentru organismul uman o constituie alimentele de origine vegetală şi mai puţin cele de origine animală. Cantităţi mari de tiamină se găsesc în drojdia de bere (între 1-7 mg/100g), apoi în cuticula boabelor de cereale (orez, grâu etc.), soia, pâinea intermediară şi neagră etc. Deşi conţin cantităţi mici de tiamină, alimentele de origine animală reprezintă totuşi o importantă sursă de vitamină B1 pentru om. Din această categorie de alimente, cea mai bună sursă o constituie carnea de porc, ficatul, rinichii, ouăle, laptele, peştele etc. În acest din urmă caz, trebuie menţionat faptul că în carnea unor specii de peşti există tiaminaza capabilă să distrugă vitamina B1.[1]

Fructele şi legumele verzi sunt, în general, sărace în tiamină, cu excepţia unor leguminoase. Distrugerea cojilor acestora le fac şi mai sărace prin antrenarea tiaminei cu apă în timpul spălării.

Tiamina mai poate fi sintetizată şi de către unele bacterii intestinale la nivelul caecum-ului, dar aceasta este mai puţin importantă pentru necesităţiile organismului, dat fiind faptul că biosinteza are loc în aval de zona în care se realizează absorbţia intestinală a vitaminei (zona proximală a intestinului subţire).

Vitamina B1 prezintă importanţă îndeosebi în metabolismul proteinelor şi al glucidelor, apoi în funcţionarea normală a sistemului nervos central şi, cu precădere, a celui periferic, a aparatului digestiv şi a glandelor endocrine, în procesul de creştere, în absorbţia intestinală a grăsimilor, etc. Tiamina (cum mai este numită vitamina B1) favorizează depunerea glicogenului în ficat şi accelerează procesul de eliminare a urinei, fiind indispensabilă în transformarea hidraţilor de carbon în lipide şi mijlocind astfel obţinerea de surse suplimentare de energie. De asemenea, ea menţine sănătos sistemul nervos în totalitatea lui, îmbunătăţeşte tonusul muscular şi contribuie la apărarea organismului împotriva infecţiilor.[4]

Tiamina este recomandată în tratarea a numeroase afecţiuni, cum ar fi: anorexie, întârzieri în creştere, digestie lentă, tulburări de sarcină şi alăptare, colite, stres, iritabilitate, anemie, greaţă, oboseală generală şi covalescenţă, ateroscleroză, tulburări de ritm cardiac, arsuri, nevrite şi polinevrite („vitamina antinevritică”), beri-beri („vitamina antiberi-beri), dureri diferite, hemoragii cerebrale, tromboze, boli infecţioase ale sistemului nervos, insuficienţă cardiacă, miocardite („vitamina inimii”), insuficienţe hepatice, hepatite şi ciroze, gută, algii reumatismale, dermatoze etc. Trebuie avut în vedere faptul că tiamina este sinergică cu celelalte vitamine din complexul B (cum sunt şi acestea între ele) şi că, din păcate, nu este stocată în corp, trebuind deci să fie înlocuită zilnic.[3]

Vitamina B2 (riboflavina, vitamina G)

În diferite surse naturale, vitamina B2 se găseşte atât sub formă de riboflavină liberă cât şi sub forma celor două coenzime nucleotidice. Cea mai bogată sursă de riboflavină pentru om este drojdia de bere care conţine pâna la 7 mg/100g. Obţinerea preparatelor farmaceutice de vitamină B2 se face prin fermantaţie, prin utilizarea unor tulpini microbiene de Ashbya gossypii şi Candida guillermondii, bune producătoare de riboflavină.[1]

Marea majoritate a alimentelor de origine animală sau vegetală conţin cantităţi apreciabile de riboflavină ce satisfac pe deplin necesităţiile organismului uman. Printre alimentele cele mai bogate în vitamină B2 se numără ficatul, brânzeturile, ouăle, muşchiul de vită şi porc, vinul roşu şi mai puţin cel alb, spanacul, tomatele, ceaiul etc.[2]

Conţinutul în riboflavină al fructelor şi zarzavaturilor creşte pâna la maturitate, după care scade treptat. În procesul de maturare al caşcavalului, între a 3-a şi a 6-a lună conţinutul în vitamină creşte, de asemenea, considerabil.

Vitamina B2 are un rol important în metabolismul proteinelor, grăsimilor, dar cu precădere al glucidelor (scade glicemia), în creşterea şi respiraţia celulelor, ca şi în procesul normal al vederii. De asemenea, ea asigură un bun tonus muscular şi acţionează favorabil asupra pielii, a mucoaselor şi intestinelor, intervine în fenomenele de oxidoreducere de la nivelul celulelor, influenţează creşterea şi reproducerea, precum şi sinteza hemoglobinei.

Riboflavina se foloseşte cu precădere în anumite afecţiuni ale pielii şi ale mucoaselor, în tulburări de adaptare vizuală la întuneric, conjuctivite, ca şi în enterite cronice, seboree, eczeme, crampe musculare, astm, migrene, inflamaţii bucale, întârzieri de dezvoltare la sugari şi copii, stres, alcolism, diabet zaharat, artrită, diaree, ameţeli, tremurături etc. De puţină vreme, această vitamină este utilizată şi în profilaxia cancerului.

Vitamina B2 o găsim în muşchi, în retină (cu rol în adaptarea vizuală la lumină).[4]