Fluorochinolonele

Până în 1990, chinolonele s-au clasificat în următoarele grupe [1]:

- chinolone de grupa I: acid nalidixic;

- chinolone de grupa II: acid oxolinic, acid pipemidinic, cinoxacina, rosoxacina, etc.;

- chinolone de grupa III: norfloxacina, pefloxacina, ciprofloxacina, enoxacina, ofloxacina.

Acidul nalidixic (nalidixic acid, negram, nevigramon, nogram) este derivat chinolonic activ mai ales faţă de bacilii gram–negativ. Enterobacteriaceele sunt foarte sensibile – concentraţii de 16μg/ml sau mai mici sunt active faţă de 99% din tulpinile de Escherichia Coli şi 92% din cele de Klebsiella şi Enterobacter. Proteus mirabilis şi alte specii prezintă de asemenea o sensibilitate mare; Serratia, Salmonella, Shigella sunt ceva mai puţin sensibile. Pseudomonas şi cocii gram–pozitiv sunt rezistenţi.

Rezistenţa enterobacteriaceelor la acidul nalidixic poate fi indusă in vitro. Clinic, germenii devin rezistenţi în proporţie de 25% sub tratament, de aceea administrarea prelungită impune efectuarea de uroculturi şi testarea sensibilităţii. Rezistenţa nu este transferabilă, ceea ce explică răspândirea sa limitată 2.

Acidul nalidixic se absoarbe din tubul digestiv în proporţie de 96%. Este metabolizat în parte, formând acid hidroxinalidixic, mai activ (cu o potenţă de 16 ori mai mare) şi glucuronoconjugaţi, inactivi faţă de bacterii. După două ore de la administrarea orală a unei doze de 1g, plasma cuprinde 20–25μg/ml, dintre care aproximativ două treimi acid nalidixic şi o treime derivat hidroxilat; primul este legat de proteine în proporţie de 93%, cel de-al doilea, de 63%. Timpul de înjumătăţire este în jurul a o oră şi treizeci de minute. Concentraţiile realizate în ţesuturi, inclusiv în prostată, sunt joase, cu excepţia rinichiului, unde nivelul de substanţă activă este mai mare decât în plasmă. Eliminarea se face repede prin urină, 80% sub formă de conjugaţi inactivi, 20% ca acid hidroxinalidixic activ. Dozele obişnuite, administrate repetat, realizează concentraţii urinare de 50-500μg/ml substanţă activă, mult superioare concentraţiei minime inhibitorii (CMI) pentru germenii sensibili. În insuficienţa renală se pot acumula în organism glucuronoconjugaţi, ajungând până la niveluri toxice pentru organismul gazdă.

Acidul nalidixic se administrează pe cale orală, câte 1g dimineaţa şi seara timp de una sau două săptămâni (sau mai mult). La nevoie se poate creşte până la 1g de trei ori pe zi. Pentru tratamentul de durată se recomandă administrarea zilnică a unei doze unice de 1g. La bolnavii cu insuficienţă renală avansată doza de întreţinere se reduce la jumătate. La copii (mai mari de trei luni) se administrează 30mg/kg pe zi, în două prize; în infecţiile grave, doza poate fi crescută până la 60mg/kg pe zi, în patru prize.

Acidul nalidixic este indicat în infecţiile urinare acute şi recurente, necomplicate, cu microorganisme coliforme. Dezvoltarea rezistenţei este un factor limitativ atunci când medicamentul se foloseşte pentru profilaxia infecţiilor recurente sau în scopul suprimării bacteriuriei cronice la bolnavii cu sondă vezicală 2.

Acidul nalidixic este, de regulă, bine suportat. Tulburările digestive – greaţă, vomă, diaree, crampe abdominale – sunt relativ frecvente, dar minore. Uneori apar reacţii alergice – erupţii cutanate, urticarie, prurit, fotosensibilizare, eozinofilie. Ocazional se produc tulburări neurologice reversibile: cefalee, ameţeli cu tendinţă la lipotimie, vedere înceţoşată şi colorată. Au fost semnalate, rareori, reacţii toxice psihotice, convulsii, mărirea presiunii intracraniene.

După 1970, pornind de la acidul nalidixic (figura 1.1), s-au sintetizat noi derivaţi: acidul pipemidinic, acidul oxolinic, acidul pironidinic, cinoxacina, rosoxacina, etc., toate având un nucleu comun (4-oxo-1,4-dihidroxochinoleina), care a dat numele familiei: 4-chinolone.

Acidul pipemidic (pipemidic acid, deblason, pipram), antiseptic urinar aparţinând grupei chinolonelor, are proprietăţi asemănătoare acidului nalidixic. Acţionează bactericid faţă de majoritatea bacililor gram-negativ, inclusiv unele tulpini de piocianic şi faţă de stafilococi. Concentraţiile minime inhibitorii pentru germenii sensibili sunt în jur a 8μg/ml. Se elimină renal, 96% sub formă activă. Concentraţiile realizate în urină, după o doză obişnuită, sunt de 700-900μg/ml la o oră şi 100μg/ml la 12 ore. Se administrează oral, câte 400mg dimineaţa şi seara, având aceleaşi indicaţii ca acidul nalidixic. Este bine suportat, totuşi circa 2% din bolnavi se plâng de greaţă şi epigastralgii. Reacţiile alergice – erupţii cutanate, urticarie – sunt rare (0,2%). Poate provoca fotosensibilizare. La bătrâni au fost semnalate, ocazional, ameţeli şi tulburări de echilibru.