Vitaminele A, D și K

Vitaminele constituie o categorie de substanţe care –în cantitaţi foarte mici –sunt indispensabile organismelor animale.Aceste substanţe nu pot fi sintetizate în organismele animalelor superioare şi, de aceea, trebuie să fie procurate de raţia lor alimentară.

În organismele animale vitaminele nu sunt materiale structurale,ci îndeplinec roluri funcţionale.Deşi pentru îndeplinirea acestor roluri organismul omului are nevoie de cantităţi foarte mici de vitamine(câteva mg pe zi), raţia alimentară trebuie să le procure regulat. Astfel, ajung să se declanşeze anumite stări patologice specifice, numite avitaminoze. Cînd nu sunt de lungă durată, avitaminozele sunt suprimate prin administrarea de vitamine.

La plante se pare ca vitaminele stimuleaza procesul de fecundaţie, fapt ce explica conţinutul ridicat de vitamine din polen. Cu toate că efectele fiziologice ale prezenţei sau absenţei vitaminelor din organism sunt relative bine cunoscute, mai puţin cunoscut este mecanismul prin care unele vitamine influenţează şi reglează procesele metabolice .

Sub aspect chimic, vitaminele sunt substanţe micromoleculare foarte heterogene. Ca element comun se poate semnala prezenţa unor grupări funcţionale esterificabile în molecula lor. În prezent, majoritatea vitaminelor cunoscute se pot obţine pe cale de sinteză şi se utilizează în medicină ca importanţi factori profilactici şi curativi. Prima vitamină a fost descoperită de C. Funk in 1911, care a reuşit să izoleze din tărâţele de orez o substanţă ce vindecă boala beri-beri şi care a fost numită de autor vitamină, adică amină vitală. I s-a dat numele de vitamină, deoarece substanţa respectivă (vitamina B1) conţinea azot aminic şi era considerată indispensabilă vieţii. Astăzi, se cunosc un număr însemnat de vitamine ce nu conţin azot în molecula lor.

În plante şi animale s-au identificat unele substanţe organice ce au o acţiune fiziologică si biochimică opusă vitaminelor. Aceste substanţe poartă numele de antivitamine.

-Clasificarea vitaminelor

Clasificarea vitaminelor se bazează pe criterii de solubilitate. Din acest punct de vedere, se deosebesc: vitamine liposolubile (cele solubile în grăsimi) şi vitamine hidrosolubile (cele solubile în apă). Primul grup cuprinde: vitamina A, vitamina D, vitamina E si vitamina K, iar al doilea grup cuprinde: vitamina B1 (tiamina), vitamina B2 (riboflavina), vitamina B6 (piridoxina), vitamina PP (niacina), biotina, acidul pantotenic, acidul folic, vitamina B12 (cobalamina) si vitamina C (acidul ascorbic). Majoritatea vitaminelor hidrosolubule intră în constituţia coenzimelor. În categoria vitaminelor hidrosolubile mai sunt incluse şi alte substanţe care tot nu sunt recunoscute - în mod unanim – drept vitamine pentru animalele superioare.

1. Vitamina A (vitamina antixeroftalmică)

Dintre vitaminele A se cunosc: vitamina A1 si A2. Cea mai importantă şi răspândită este vitamina A1, care se mai numeşte retinol sau vitamina creşterii.

Din punct de vedere chimic, vitamina A1 este un alcool ce are în moleculă un inel β-iononic, o catenă laterală formată din nouă atomi de carbon, conţine cinci duble legături conjugate şi cinci radicali metil.

Vitamina A2 are în inelul β-iononic două duble legături şi se mai numeşte dehidroretinol. Ea se găseşte frecvent în peştii de apă dulce.

În stare pură, vitamina A1 se obţine sub formă de cristale de culoare galbenă, iar vitamina A2 sub formă de ulei galben. Ambele substanţe sunt autooxidabile, termostabile în lipsa aerului, sensibile la acţiunea oxidanţilor şi a luminei.

1.1. Efectele carenţei

Pentru cercetarea acestei vitamine, este necesar să se menţioneze simptomele determinate de lipsa ei, atât la animale cărora li s-a provocat carenţa experimentală, cât şi la om. Un prim simptom, studiat experimental pe şobolan, este încetarea creşterii. Un alt simptom general de avitaminoza A este cheratinizarea epiteliilor; în primul rând la nivelul epidermei şi apoi la nivelul unor mucoase: a vaginului, a uterului (colpokeratoza). Cheratinizarea produsă la nivelul conjuctivei şi corneei poate conduce la leziuni grave, care să antreneze chiar pierderea vederii. Asemenea situaţii au fost numite xeroftalmie şi cheratomalacie. Xeroftalmia este cheratinizarea celulelor epiteliale din conjunctivă şi cornee, asociată şi cu procese infecţioase secundare; ochiul este inflamat şi purulent. Când afecţiunea progresează se ajunge la cheratomalacie, caracterizată de subţierea corneei, opacifierea si perforarea ei.

Un alt simptom al deficienţei de vitamina A, care nu este în legătură cu cheratinizarea însă se referă tot la vedere, este hemeralopia. Aceasta constă în scăderea, eventual în dispariţia capacitaţii de a vedea când lumina este foarte slabă.