Binomul Comerț Exterior-dezvoltare Economică

Comerţul exterior poate fi privit ca un instrument de specializare şi dezvoltare economică a unei ţări. Ideea a fost afirmată încă de Adam Smith care considera că specializarea şi diviziunea internaţională a muncii constituie motorul creşterii economice. Marii economişti clasici din sec. al XIX-lea care i-au urmat, respectiv D. Ricardo şi Thomas Maltus au identificat frontiera oportunităţilor de creştere economică, derivată din resursele limitate.

Teoreticienii secolului XX au identificat noi forţe dinamizatoare ale creşterii economice legate de:

- Investiţiile în capital fizic

- Investiţiile în infrastructură

- Educaţia şi pregătirea profesională introdusă în analiza economică prin termenul generic de capital uman

- Dotarea cu factori de producţie şi poziţia geografică

- Progresul tehnologic considerat de majoritatea teoreticienilor drept factorul determinant central al creşterii economice.

S-a observat însă că faptic, prezenţa acestor factori în cantitate, structură şi calitate, similare nu elimină diferenţele între creşterea economică de la o ţară la alta.

Căutările au fost orientate spre condiţiile în care factorii mai sus menţionaţi devin operaţionali.

Dintre condiţii, atenţia a fost polarizată spre aspecte ca:

- Gradul de deschidere al economiilor spre exterior

- Stabilitatea macroeconomică

- Calitatea guvernării şi instituţiilor publice

- Puterea legii şi nivelul corupţiei

- Calitatea mediului de afaceri şi aşezarea economiei pe principiile pieţei concurenţiale etc.

Sintetizând aceşti factori şi condiţii, analiştii contemporani tind să abordeze creşterea economică prin prisma a 3 factori fundamentali:

- Comerţul exterior

- Poziţionarea geografică şi

- Structura instituţională

Dintre aceştia comerţul exterior are acţiune hotărâtoare, aflându-se în strânsă interrelaţie cu ceilalţi doi. Astfel proximitatea geografică a unei naţiuni faţă de marile pieţe ale lumii devine prin comerţul exterior un factor esenţial al dezvoltării. Integrarea în economia mondială prin comerţul exterior accelerează creşterea economică. În acelaşi timp calitatea instituţiilor se intercondiţionează cu dezvoltarea comerţului. Economistul Rodrik, de exemplu, sugerează existenţa unei legături cauzale duble între comerţ şi instituţii: instituţiile eficiente conduc la dezvoltarea comerţului exterior, iar acesta la rândul său determină creşterea calităţii instituţiilor.

Interrelaţia dintre cei trei determinanţi ai creşterii este sugestiv reflectată de comerţul electronic: instituţiile eficiente pot promova tehnicile electronice moderne, care favorizează schimburile comerciale internaţionale şi automatizarea, anihilând poziţia dezavantajoasă a ţărilor aflate la mari distanţe de marile pieţe ale lumii.

Foarte uşor de observat este relaţia dintre exporturi şi dezvoltare.

Este unanim recunoscut că exporturile performante ale unei ţări se înscriu ca unul din factorii generatori şi explicativi ai progresului economic. Prin intermediul exporturilor pot fi acumulate resurse financiare necesare pentru plata importurilor. Exporturile sunt cele care permit valorificarea economiilor de scală în procesul de prosucţie. Pieţele străine constituie surse ale unei cereri potenţiale adiţionale, care se adaugă cererii de pe pieţa internă. Astfel este permisă utilizarea mai raţională a capacităţilor naţionale de producţie, în condiţii de eficienţă şi stabilitate ridicate.

În pofida legăturilor evidente de cauzalitate dintre comerţul exterior şi dezvoltarea economică în macroeconomie teoria comerţului intrnaţional şi teoria creşterii eonomice s-au dezvoltat ca două secvenţe separate. Prima s-a concentrat pe explicarea rolului, direcţiei şi structurii fluxurilor comerciale. A doua se preocupă de explicarea ratei de creştere a PIB. Treptat însă o serie de elemente din teoria comerţului internaţional au fost „importate” ca factori explicativi în teoria creşterii economice. Este vorba de: competitivitate, curs de schimb, rapoarte de schimb, elasticitatea cererii faţă de preţuri şi venituri etc. Rolul acestora în explicarea creşterii economice a fost abordat de numeroşi teoreticieni printre care: Krugman, Obstfeld, Krueger, Bhagwati etc. Aceştia şi-au adus contribuţia la definirea aşa numitelor strategii comerciale de dezvoltare.