Comerțul în Republica Moldova

Notă introductivă

Noțiunea de comerț (rar) comerţuri, s.n. reprezintă un schimb de produse prin cumpărarea şi vânzarea lor; ramură a economiei în cadrul căreia se desfăşoară circulaţia mărfurilor. – Din fr. commerce, lat. commercium.

Istoria comerțului începe în antichitate, cînd oamenii făceau schimburi de produse sau animale. Acest schimb se numea troc. Un exemplu elocvent ar fi poporul egiptean, care a reprezentant baza dezvoltării proceselor comerciale din acea vreme. Astfel,pilonul de pornire a acestei activități a fost unirea celor două regate egiptene. Acest eveniment a dat putință faraonilor să desăvârșească și să lărgească sistemul de irigație al întregii Văi a Nilului, ceea ce a dus la o sporire însemnată a producției agricole și la înmulțirea populației Egiptului. Comerțul se făcea în acea vreme prin troc, apoi au urmat mari expediții comerciale cu produsele de care Egiptul dispunea în exces, expediții făcute pe corăbii care mergeau în orașele feniciene unde duceau produse agricole și se întorceau cu lemn de care Egiptul atunci, ca și acum, era destul de lipsit.

Mai tîrziu, pentru a ușura comerțul, oamenii au inventat banii, care aveau rolul unui intermediar. Atunci bunurile erau comercializate în schimbul unei sume de bani la care bunurile respective erau evaluate.Acest obicei s-a păstrat pînă în zilele noastre.

Odată cu trecerea anilor, comerțul se desfășura pe arii tot mai largi. Întîi între locuitorii aceluiaș oraș, apoi între locuitoii a două sau mai multe orașe diferite. Mai apoi a apărut și comerțul internațional care a dus la diversificarea ofertei mărfurilor, dînd cumpăratorilor dreptul de a alege dintr-o varietate de produse.

Între secolele XI şi XIV(în evul mediu), Europa medievală a înregistrat mari progrese economice şi sociale . Populaţiile , suprafeţele cultivate , oraşele şi comerţul s-au extins , punându-se bazele unor schimbări radicale .

Oraşele erau pieţe şi puncte de distribuţie ale bunurilor transportate şi comercializate în Europa : astfel oraşele şi comerţul înfloreau împreună. Cel mai profitabil comerţ internaţional se făcea cu Orient , o sursă de produse de lux , precum mirodeniile ,mătasea, satinul şi zahărul;la fel piperul, ghimbirul şi alte condimente erau preţuite deoarece îmbunătăţeau gustul cărnii conservate , importantă în alimentaţia europenilor .Bunurile produse în Europa precum grânele , blănurile , peştele , fructele , sarea , cositorul , fierul , arama şi cheresteaua erau fie comercializate local sau regional , fie exportate spre Orient .

Comerțul de astăzi și-a păstrat o parte din calitățile inițiale, dar a suferit diferite modificări. În prezent, produsele comercializate sunt trecute printr-o serie de verificări și totul se face pe baza de documente care să ateste proveniența, componența, etc. mărfii și altele, care să deducă că vînzarea a fost încehiată (exprimîndu-se prin bonul fiscal, factura fiscală), toate acestea oferind cumpărătorului o siguranță și o satisfacție mai ridicată, iar comerciantului o vînzare mai mare.

Comerțul și circulația monetară în modernitate

Datorită comerțului au fost realizate pe de o parte un șir de progrese notabile în domeniul producției agrare, meșteșugăritului și manufacturitului și îngrădirea treptată a monopolului otoman, exercitat asupra producției pentru piața a acestor ramuri economice, pe de altă parte , acesta a favorizat avîntul cunoscut de comerțul din Țara Românească și Moldova după pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774).

În ceea ce privește comerțul intern, numeroase produse autohtone provenite din gospodăriile tărănești și ale stăpînilor de pămînt erau desfăcute cu ridicata sau cu amănuntul în tîrgurile permanente din mediul urban și cele periodice din mediul rural. Prețul lor pe piața internă era sub valoarea lui reală datorită taxelor și impozitelor stabilite de regimul turco-fanariot, dar și datorită monopolurilor feudale.

Astfel, în perioada postbelică, de regulă prețul mărfurilor de pe piața internă era cu totul depreciat. În goana după dobîndirea unor noi venituri, mulți stăpîni de pămînt încep să acapareze locuri de prăvălii, pivnițe și chiar să posede locuri destinate comerțului pe care le închiriau. Orășenii și stăpînii de pămînt descoperă în activitatea tîrgurilor o nouă sursă de acumulare de capital. Astfel, numărul de iarmaroace și bîlciuri din Țara Românească sporește de 6 ori între 1744 și 1820. Domnii celor 2 principate au căutat să-i protejeze, înca din prima jumătate a sec XVIII pe negustorii pămînteni, reînnoindu-le vechile hrisoave, ca să facă față mai ușor concurenței celor străini.

Ca și în perioada anterioară, exportul din Țara Românească și Moldova a continuat să fie îngrădit pînă la 1774 de monopolul economic instituit de Înalta Poarta, încp din sec al XVI-lea. De aceea, anumite produse naturale, considerat tribut în natură erau achiziționate în mari cantități la prețuri preferențiale, de autoritățile otomane prin reprezentanții lor. Autoritățile otomane, împiedicau sistematic pînă la 1774 vinderea acestor produse pe piața externă. Dar în condițiile generale ale declinului Imperiului Otoman, multe produse natural românești au iesit de sub incidența monopolului economic otoman, fiind exportate fără opreliști în cantități apreciabile pe piețele unor mari puteri europene, în Rusia, Austria, Prusia, Franța, la cererile repetate ale consulilor lor la București și Iași.

În privința importului, în cele două principate se constată treptat lărgirea ariei geografice a pieței externe românești de unde se aduceau mărfuri din ateliere meșteșugărești și întreprinderi manufacturiere. Astfel, pe lîngă vechile piețe externe ale Transilvaniei, Veneției, Rusiei și Imperiului Otoman se mai adaugă acum acelea din Franța, Anglia, Austria, Prusia, Țările de Jos.

Un loc foarte important în comerțul extern al Țărilor Române îl ocupă cel de tranzit. Negustorii implicați în comerțul de tranzit nu plăteau taxe vamale pe teritoriul Țării Românești și al Moldovei în afară de 3% din valoarea mărfurilor, încasată de vistieria otomană.