Libertatea comerțului

LIBERTATEA FUNDAMENTALĂ A COMERŢULUI

Intuiţile teoretice ale marilor economişti Adam Smith, David Ricardo şi Federic Bastiat ce făceau referire la cazul dreptul cetăţenilor din toate ţările de a face comerţ liber, s-au adeverit. Succesul economic rezultat din liberalizarea comerţului nu este ambiguu: libertatea în comerţ duce la prosperitate. Cu toate aceastea ,libertatea este încercată din multe parţi ale spectrului politic, existând unele voci care cer guvernului Statelor Unite să iasă complet din implicarea lui legată de reglementarea comerţului şi să lase indivizii să se angajeze în tranzacţii voluntare cum consideră de cuviinţă.

După cel de-al doilea Război Mondial timp de aproximativ 3 decenii a existat un consesns printre economiştii americani şi factorii de decizie în favoarea comerţului mondial liber. Acordul General pentru Tarife şi Comerţ(GATT) prin intermediul numeroaselor runde de negociere au redus ratele medii la nivel mondial de la 40 % la 4% în ziua de astăzi. Anual comerţul mondial a crescut de la 100 de miliarde de dolari în 1960 până la 3 trilioane în prezent. Începând cu jumătatea anului 1980 înţelegerea acestui sprijin pentru adevăratul comerţ liber a suferit o eroziune serioasă. Liderii populişti cum ar fi Pat Buchanan şi Ross Perot apără politicile protecţioniste dintr-o confuzie profundă despre indiferenţa fată de realitatea economică. Ei au găsit că punctele lor de vedere funcţionează cu cele de stânga naţionalistă cum ar fi liderul Partidului Democratic Richard Gephardt. Ceea ce este necesar astăzi este o respingere a noului protecţonism. Americanii ar trebui să înţeleagă faptul că pe măsură ce economia mondială devine tot mai integrată, doar comerţul liber la nivel internaţional şi pieţele domestice libere menţin pe plan intern promisiunea de creştere a nivelului de trai şi a oportuniăţilor de locuri de muncă productive în viitor.

Contradicţii şi Mituri

În primul rând, comerțul nu este un “mit” care poate fi refuzat de realitate sau “o teorie” ce poate fi dezaprobată de fapte; este o politică care recunoaște dreptul indivizilor de a se aganja în schimburi voluntare cu cei interesați.

Mulți protecționiști sugerează că atâta timp cât celelalte guverne restricționează importurile, și Statele Unite trebuie să urmeze acest exemplu.Reformulat, acest lucru ar însemna limitarea libertăţilor cetăţenilor americani din cauză că celelalte guverne limitează libertatea cetăţenilor lor. Reformulat, acest lucru ar însemna limitarea libertăţilor cetăţenilor americani din cauză că celelalte guverne limitează libertatea cetăţenilor lor.

În al doilea rând, putem spune că ţările nu fac comerţ, cetăţenii o pot face. Foarte des auzim afirmaţii conform cărora , comerţul liber are loc, de exemplu, între Statele Unite şi Japonia sau Mexic. Dar ce vor să spună prin “Statele Unite” sau prin numele celorlalte altor ţări? Fac oare referire la guvernele acestor ţări , sau se referă ele la teritoriile fizice ale celor în cauză? În realitate “America” nu face comerţ cu “Japonia”sau cu “Mexicul”. Atât cei care produc cât şi cei care cumpără, sunt de fapt persoane individuale. Desigur, în cea mai mare parte, întreprinderilefirmele reprezintă agenţii principali ai pieţei. Dar întreprinderile constituie un parteneriat voluntar , alcătuite din indivizi care se străduiesc să îşi imbunataseasca lotul.Dacă aceste persoane au libertate, anumite grupuri de indivizi se bucură şi ele de aceste libertăţi.

În al treilea rând, faptul că exporturile ajută la crearea locurilor de muncă în Statele Unite , nu înseamnă că importurile distrug locurile de muncă şi importurile creează locuri de muncă de asemenea. Este adesea observat că exportul de bunuri şi servicii creează joburi pentru amercani. Importurile nu costă locuri de muncă, mai degrabă ele produc joburi pe internet , joburi mai bune la un nivel de viaţă ridicat. Idealul acţiunilor economice întreprinse de indivizi şi întreprinderi nu este reprezentată de producţie, ci de consum .Oamenii doresc să producă mai mulţi bani pentru a îşi achiziţiona bunurile uzuale. Importurile, prin scăderea preţurilor şi creşterea disponibilităţii produselor ,îmbunătăţesc lotul americanilor în ceea ce priveşte rolul lor de consumatori. Dacă indivizii nu pot să facă schimbul de forţă de muncă în ceea ce priveşte bunurile şi serviciile care alcătuiesc ultimul segment al forţei de muncă, nu ar mai exista niciun imbold pentru a munci.

În al patrulea rând , în negocierea comerţului , în SUA guvernul este de acord să înlăture bariera comerţului, care nu este o “concesionare”la o altă ţară, ci restaurarea libertăţii pentru cetăţeanul american. Faptul că , cetăţenii şi nu ţările,fac comerţ unii cu ceilalţi , punctează anumite erori în ceea ce priveşte limba. Oficialii politici ar putea afirma că “SUA a oferit o concesionare Japoniei sau Mexicului”, ceea ce ineamna că SUA a fost de acord să îşi deschidă piaţa pentru a primi mai multe importuri de la aceste 2 ţări.În realitate”concesiacedarea”se traduce prin , a permite cetăţenilor americani libertatea de a dispune de proprietăţile lor , ceea ce înseamnă că ei să cumpere de la străini.”Concesia” nu se adresează doar comercianţilor externi, ci şi celor americani.

În al cincilea rând , tarifele şi celelalte forme de protecţionism no sunt acoperite de către companiile străine . ci de către consumatorii americani. .În cea mai mare parte, majorarea impozitului unei firme , duce la creşterea preţurilor pentru consumatori.

Dacă multe produse aduc asemenea creşteri de preţ, consumatorul nu mai cumpără astfel de bunuri . Acelaşi principui se aplică şi atunci când bunurile importate dau piept cu taxele, aducând prejudiciuconsumatorulu .Unele firme străine care au o marjă de profit ridicată , s-ar putea să nu meargă cot la cot cu costurile ridicate ale consumatorilor ce provin din taxe sau cu restricţiile mari din importuri.Dar majoritatea firmelor ating aceste costuri mai mari.

Acesta este şi scopul protecţionismului:de a creşte preţul produselor rivalizând cu bunurile domestice.Dar când aceste preţuri mai mari sunt cumunicate cunsumatorului prin intermediul produselor străine , producătorii autohtoni pot creşte şi ei preţurile la rândul lor. Astfel în anul 1980 când guvernul amercian a forţat guvernul japonez să îşi limiteze vânzarea de automobile în SUA , preţurile fiecărei maşini japozene a avut o creştere între 500 şi 2000 de dolari, şi preţurile fiecărei maşini americane a avut o creştere cam de aceeaşi valoare.Piaţa de maşini au făcut profit pe cheltuiala consumatorului.