Antropologia urbanului

Cercetarea vieții de zi cu zi apare ca o formulă-cheie a antropologiei culturale ca știință. Și, dincolo de fondatorii metodologiei antropologice (nu surprinzător, și fondatori ai antropologiei ca știință), o regăsim și la istorici, filozofi, sociologi și teoreticieni ai realității/practicilor sociale, precum la francezii Fernand Braudel, Henri Lefebvre sau Michel de Certeau, dar și la Erwing Goffman, sau chiar mai înainte, cu câteva sugestii în aceeași direcție, la germanii Norbert Elias sau Georg Simmel. Toți aceștia o conceptualizează în cadrul lumii moderne (sau al procesului modernizării/civilizării), al lumii occidentale, capitaliste, semnificativ diferite (dacă nu opuse) lumii tradiționale, orientale, agricole. Aceasta este una dintre căile prin care apare antropologia urbană.

Cel mai relevant tip de studiu, în acest sens, este studiul comunităților urbane derivat din preocupările Școlii de Sociologie Urbană de la Chicago (1920-1940) și din analizele rețelelor din anii ’50, care au favorizat un tip de înțelegere a societății urbane ca o rețea de „comunități” și „familii extinse”.

De altfel, nașterea și consolidarea antropologiei urbane poate fi legată de încercarea cercetătorilor de teren, începând cu sociologii de la Chicago, să arate că există comunități în oraș, că spiritul comunitar în oraș nu a pierit așa cum declarase Alfred Tönnies în celebrul său studiu despre Gemeinschaft și Gesellschaft (1887).

Școala de la Chicago ocupă un loc aparte în domeniul comunicării. Chiar dacă o vreme ea a fost neglijată sau tratată superficial, istoria comunicării revine asupra a ceea ce reprezentanții săi au propus ca ipoteze de înțelegere și explicare a fenomenelor sociale ale momentului. Am putea spune că asistăm la un proces de repoziționare a contribuției acestui curent de gândire, la constituirea domeniului comunicării, în urma căruia Școala de la Chicago este concepută ca un moment de sine stătător în devenirea studiului comunicării, care a prefigurat teme, a lansat concepte, a anunțat problematici.

Rogers ne propune următoarea sistematizare a influenței Școlii de la Chicago asupra teoriei și cercetării comunicării de masă:

- a reprezentat prima dezvoltare substanțială a științelor sociale în America, jucând rolul de cap de pod intelectual pentru teorii europene importante, mai ales pentru ideile sociologului german Georg Simmel;

- a pus bazele unei teorii referitoare la socializare și formarea personalității, articulată în jurul problemelor legate de comunicare; pentru sociologii de la Chicago, umanul și socialul însemnau a comunica; ei au pus sub semnul întrebării explicațiile care puneau preț pe instinct, articulând un punct de vedere cunoscut mai târziu sub denumirea de „interacționismul simbolic“;

- a lansat în domeniul comunicării modelul ritual care va influența mai târziu autori și școli de gândire cum ar fi Studiile Culturale Britanice sau Școala de la Palo Alto;

- a conferit științelor sociale un pronunțat caracter empiric; Școala de la Chicago a avut un caracter pragmatic, căutând să îmbunătățească lumea prin cercetarea problemelor sociale; una dintre mizele sale centrale a fost angajarea cercetării în procesele sociale complexe ale constituirii comunităților urbane, astfel încât democrația să poată supraviețui în mahalalele imigranților din marile orașe aflate în plină expansiune.