Comunicare interpersonală - relații interpersonale și rolul în formarea și dezvoltarea personalității

Relaţiile interpersonale au constituit dintotdeauna mediul optim de dezvoltare a oricărei fiinţe umane. Si când spun asta, mă refer la acel tip de relaţie interpersonala definita ca o relaţie interpsihologica, directa, reciproca, care se desfăşoară atât în plan conştient cât si în plan inconştient. Nu putem sa ne dezvoltam ca oameni în afara relaţiilor cu alţi semeni de-ai noştri.

Cazurile rare de copiii crescuţi de animale confirma aceasta ipoteza: lipsa interacţiunilor umane duce la nedezvoltarea acelor abilitaţi specific umane, gândirea, limbajul, sociabilitatea etc. De asemeni, unele cazuri de copii instituţionalizaţi, în trecut, au arătat ca lipsa unui contact psihologic intim între copil si un adult, prezent în mod constant, duce la o slaba dezvoltare psihologica si chiar fizica.

Copii instituţionalizaţi aveau adesea o greutate sub normal si repere psihologice de dezvoltare sub vârsta cronologica. Depresia analitica este un fenomen descris la copiii foarte mici, privaţi de afecţiunea si atenţia materna.

Relaţiile interpersonale cu părinţii au un rol pivotal in dezvoltarea individului si a tipului de relaţii pe care le va stabili ulterior cu alţi indivizi de-a lungul vieţii. Multe din „datele interne” ale fiecărui individ se capătă in cadrul acestora relaţii primare.

De exemplu, stima de sine. Daca unui copil i se repeta, sub diverse moduri, mai mult sau mai puţin explicite, ca el sau ea nu este capabil de a face un lucru cum trebuie, daca este criticat tot timpul, daca este in permanenta comparat cu cei care au performante mai bune (părinţii sau fraţii mai mari) sau daca pur si simplu nu este lăsat a se descurce singur in diverse situaţii potrivite vârstei, atunci copilul respectiv va dezvolta o neîncredere în sine, se va îndoi toata viata de propriile lui capacitaţi de a face fata, de a se descurca. Iar relaţiile pe care le va stabili cu alţi indivizi, de-a lungul vieţii, vor fi probabil de tip dependent, submisiv, in care va fi tentat sa atribuie celorlalţi o pricepere, putere si importanta mai mare decat lui însusi.

Un alt exemplu este cel al copiilor care au crescut privati de o minima afectiune. La rândul lor, adulti fiind, vor fi incapabili sa ofere altora afectiune. Copiii care au fost abuzati psihic, fizic sau sexual, vor deveni niste adulti cu o stima de sine scazuta, împovarati de grave sentimente de vinovatie, ura si neputinta, bântuiti de depresii permanente sau periodice, incapabili de a construi relatii armonioase cu parteneri lor. Unii vor deveni la rândul lor nişte abuzatori, nefiind capabili de a relaţiona decât în jurul ideii de suferinţa, de umilinţa a celuilalt, după modelul relaţiei cu proprii părinţi.

Chiar si în cazurile mai puţin dramatice si patologice, modelul relaţiei cu părinţii si modelul relaţiei dintre părinţi vor rămâne un model important, ce-i drept inconştient, pe baza căruia se vor construi viitoarele relaţii. In general, cu cât un individ este mai important, mai semnificativ pentru noi din punct de vedere emoţional, cu atât relaţia noastră cu aceasta este mai asemănătoare cu relaţia cu părinţii. Relaţiile mai periferice sunt mai libere de asemenea influente.