Comunicarea cu Mass-Media

1. ÎNCREDEREA ÎN COMUNICARE

A comunica este esenţial pentru o organizaţie sau pentru o instituţie ce se dezvoltă sau se străduieşte să impună în spaţiul public un nou set de valori, o nouă filozofie de acţiune. Iar când această ,,nouă filozofie” vizează o problematică de interes general, cum este cea a ordinii publice şi a siguranţei cetăţenilor ,,a comunica”, ştiinţific, devine absolut obligatoriu, pentru că, de calitatea şi acurateţea mesajelor emise, ca şi de exacta interpretare şi valorificarea a celor primite, depind foarte multe dintre cunoscutele sau necunoscutele ecuaţiei relaţionale a respectivei instituţii. Din acest motiv, ,,ocupaţia” de angajat în domeniul relaţiilor publice a devenit cu timpul profesie de sine stătătoare, iar profesioniştilor în relaţii publice li s-au încredinţat responsabilităţi din ce în ce mai mari. Progresele înregistrate de procesul de reformă în Ministerul Administraţiei şi Internelor au determinat şi în această instituţie, reconsiderarea rolului comunicării şi al comunicatorilor, iar odată cu trecerea la organizarea activităţii anuale a tuturor structurilor pe Programe Prioritare de acţiune, domeniul comunicării a devenit unul de primă importanţă. Concomitent cu responsabilizarea lucrătorilor din M.A.I din celelalte domenii, astfel încât faptele ,,să vorbească” în locul lor, a devenit în firea lucrurilor să se perfecţioneze şi sistemele prin care se comunică aceste fapte. Aşa se explică de ce la convocările zonale prilejuite de lansarea la nivelul teritorial a Programelor prioritare de acţiune sunt prezenţi, alături de şefii sau comandanţii lor, ofiţeri de relaţii publice şi purtători de cuvânt din cadrul structurilor ministerului nostru. Scopul este ca ,,orice comunicare” cu subalternii, cu cetăţenii, cu societatea civilă, să se desfăşoare la parametri ceruţi în sensul de a difuza încredere şi legalitate la nivelul întregului organism social.

2. OBIECTIVUL COMUNICĂRII ŞI AXIOMELE ACESTEIA

Una dintre definiţii, deşi formulată de un informatician, este cea a lui Warren Weaver. Potrivit lui Weaver, comunicarea înseamnă ,,totalitatea proceselor prin care o minte poate să o influenţeze pe alta”; ea este cea mai importantă formă de manifestare a interacţiunilor dintre organizaţie şi mediu.

Comunicarea umană este un proces tranzacţional, unul de predare primire, în care se schimbă semnificaţii, idei, dar şi energii, emoţii, sentimente, fie de la un individ la altul, fie către un grup restrâns sau către publicul larg.

Obiectivul comunicării umane este acela de a-l face pe interlocutor să simtă, să gândească sau să se comporte într-un fel anume.

Axiomele comunicării sunt:

• comunicarea este inevitabilă;

• comunicarea se dezvoltă atât în planul conţinutului, cât şi în planul relaţiei;

• comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi abordat în termeni de cauză - efect;

• comunicarea se bazează atât pe informaţie în formă digitală, cât şi pe informaţie analogică;

• comunicarea este ireversibilă;

• comunicarea implică raporturi de putere între parteneri, iar schimburile care au loc între ei pot fi simetrice şi complementare;

• comunicarea implică procese de acomodare şi ajustare a comportamentelor.

3. COMUNICAREA PUBLICĂ ŞI TIPURILE DE PUBLIC

În funcţie de numărul participanţilor şi de natura relaţiilor ce se stabilesc între ei, comunicarea umană se poate desfăşura pe cinci niveluri astfel:

• comunicarea intrapersonală;

• comunicarea interpersonală;

• comunicarea de grup;

• comunicarea publică;

• comunicarea de masă;

Câteva explicaţii despre comunicarea publică sunt neapărat necesare, deoarece toată activitate unui birou de presă din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor are legătură cu mass-media: comunicatul de presă, difuzarea dosarului de presă, conferinţa de presă, revista presei, comunicarea cu presa în timpul situaţiei de criză se referă la acest gen de comunicare.

În principiu, orice gen de cuvântare, expunere sau prezentare susţinută de către o persoană direct sau în prezenţa unui auditoriu, mai mult sau mai puţin numeros, dar nu mai mic de trei persoane, este o formă de discurs public sau comunicare publică.

Obiectivul comunicării publice nu este numai transmiterea de informaţii corecte şi precise, ci şi de câştigare a publicului. Nu trebuie să uităm că publicul nu este pasiv, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, iar de multe ori nici nu este omogen. În funcţie de atitudinea faţă de orator şi faţă de discurs, publicul se poate împărţi în cel puţin cinci categorii:

● publicul ostil;

• publicul neutru;

• publicul indecis;

• publicul neinformat;

• publicul susţinător.