Comunicarea de Masă

Conceptul de comunicare

Termenul de comunicare de masă este identificat cu mass media. Termenul medium este un termen de origine latină, şi desemneaza în principiu procese de mediere, mijloace de comunicare însemnând în general comunicare de masă, iar media – mijloace de comunicare; mass media – comunicare de masă pentru un mare public.

În această categorie intră: radiodifuziune, televiziune, cinematograful, presa, discursurile, benzile, desenele,casetele, afişul publicitar. Teoreticienii comunicării sunt de acord că toate

procesele sociale implică şi un proces de comunicare. De aceea, relaţiile umane pot fi numite

interacţiuni comunicaţionale, astfel încât conceptul de comunicare a devenit, în epoca noastră,

unul universal şi larg-cuprinzător. Aceasta pentru că, aşa cum se afirmă, totul, dar absolut

totul, comunică.Aşadar societatea noastră este una „invadata” de procese de comunicare.

Comunicarea de masa se refera la producerea si difuzarea mesajelor scrise, vorbite, vizuale sau audiovizuale de catre un sistem mediatic institutionalizat catre un public variat si numeros.

Etape ale dezvoltarii comunicarii umane:

1.Epoca semnelor si semnalelor. La început, fiintele umane comunicau cu ajutorul

sunetelor pe care reuseau sa le produca din punct de vedere fizic (mîrîituri,

mormaieli, tipete), precum si prin miscarile si pozitiile corpului. Acest prim sistem de

comunicare era deosebit de limitat, astfel ca mesajele transmise nu puteau fi decît

foarte simple.

2.Epoca vorbirii si a limbajului. Aceasta noua epoca este plasata în timp acum circa

40.000 de mii de ani cînd oamenii de Cro Magnon aveau structura craniana, limba si

laringele asa cum le avem noi astazi. Aceste detalii anatomice le-au facilitat crearea

vorbirii si limbajului, oferindu-le astfel un avantaj semnificativ fata de oamenii de

Neanderthal. Limba i-a ajutat sa si concretizeze gîndurile si sa transmita mesaje din

ce în ce mai complexe, astfel ca oamenii de Cro Magnon îsi puteau planifica si

coordona vînatoarea mult mai eficient si se puteau apara mult mai bine.

3.Epoca scrisului. Istoria scrisului este cea a evolutiei de la reprezentari pictografice la

sisteme fonetice, de la reprezentarea ideilor complexe prin imagini sau desene

stilizate, la folosirea literelor pentru a sugera anumite sunete. Primul pas spre scriere a

fost facut prin standardizarea semnificatiilor imaginilor. Istoricii plaseaza aparitia

primelor inscriptii (pictograme conventionalizate) carora li se pot asocia anumite

semnificatii în Mesopotamia si Egipt, în jurul anului 4000 B.C. Principalul stimul în

dezvoltarea sistemelor de scriere a fost practicarea agriculturii, care a atras dupa sine

o serie de probleme ce trebuiau rezolvate: înregistrarea hotarelor si proprietatilor, a

vînzarilor si cumpararilor, cresterea si scaderea cotelor rîurilor, miscarea corpurilor

ceresti etc. Scrierea apartine clasei notatiilor grafice.

4. Epoca tiparului. Prima carte din lume (Diamond Sutra) a fost tiparita de chinezi în

anul 868 A.D., desi se pare ca tehnica tipariturii le era cunoscuta chinezilor înca din

secolul al V-lea A.D. În Europa, spectaculoasa inventie apartine unui obscur aurar din

Mainz, Johann Gutenberg, iar primele carti tiparite încep sa apara odata cu secolul al

XV-lea. Tiparul a permis reproducerea mult mai rapida a cartilor si eliminarea

treptata a erorilor de transcriere.

5.Epoca mijloacelor comunicarii de masa. Odata cu secolul al XIII-lea, influentata si

stimulata de Marile Descoperiri si de spiritul Renasterii, începe sa se dezvolte “o

informatie cu adevarat universala” capabila sa sustina apetitul tot mai crescut al oamenilor pentru stiri si cunoastere.

6. Epoca mijloacelor de comunicare computerizata. Ceea ce s-a schimbat de-a lungul

secolelor si mai ales în ultimele decenii “sînt modalitatile si amploarea cu care

informatia este produsa, colectata, prelucrata, pastrata si difuzata”. Daca adaugam la

toate acestea “mariajul” dintre calculator si telecomunicatie, comunicarea este

acaparata de o societate informationala. Sistemele informationale sînt supuse astazi

unor importante schimbari tehnologice. Microelectronica este cea care pune la punct

modalitati tentante si cantitativ incredibile de prelucrare si pastrare a datelor, în timp

ce telecomunicatiile se îndreapta spre anularea distantelor în comunicare.

Triada automatizare, informatizare, digitizare este nelipsita din perimetrul

inovatiilor tehnologice.

Modelul fundamental al comunicării.

Elementele fundamentale ale procesului de comunicare sunt: emiţătorul, canalul, mesajul

(informaţia) şi receptorul. Transmiterea sau transferul informaţiei de la un participant (emitentul)

la altul (receptorul) are loc prin intermediul unui canal de comunicare (hârtia, pentru presa scrisă,

ori undele, pentru radio). În procesul de comunicare urmărim patru scopuri esenţiale:

a) să fimreceptaţi (auziţi sau citiţi);

b) să fim înţeleşi;

c) să fim acceptaţi;

d) să provocăm o reacţie – o schimbare de comportament sau de atitudine.

Dacă nu reuşim să fructificăm nici unul dintreobiectivele propuse, putem considera că am ratat procesul de comunicare. Dacă receptarea informaţiei provoacă o reacţie, adică influenţează comportamentul sau atitudinile receptorilor, se poate vorbi de un efect al comunicării şi astfel schema fundamentală a comunicării capătă forma:

Emiţătorul are de la bun început, intenţia de a provoca receptorului un oarecare efect, astfel comunicare se poate definii ca “un proces prin care un emiţător transmite

informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce receptorului

anumite efecte”

Fiecare dintre noi este un interpret unic al lumii sale înconjurătoare şi de aceea apare cu

necesitate adoptarea unui „cod” prin care emiţătorul şi receptorul atribuie aceleaşi semnificaţii

(înţelesuri) câmpului de simboluri (semne şi semnale) cu care operează.

3. Tipologii ale comunicării în funcţie de diferite criterii.

Se pot distinge două mari forme de comunicare umană: comunicarea directă şi comunicarea

indirectă (mediatizată). Primei categorii îi corespund situaţiile de comunicare în care există

prezenţa, în acelaşi spaţiu fizic, a doi sau mai mulţi indivizi.Prima se bazează pe tehnici

„primare” (cuvânt, gest, mimică), a doua recurge la tehnici „secundare” (scriere, tipăritura, sisteme grafice, semnale transmise prin undele hertziene, cabluri etc.).

Comunicarea indirectă cuprinde patru categorii:

a) comunicarea imprimată (presa, revista, cartea, afişul etc.);

b) comunicarea înregistrată (film, disc, bandă magnetică etc.);

c) comunicarea prin fir (telefon, telegraf, comunicarea prin cablu, fibre optice etc.);

d) comunicarea radiofonică (radio, TV, având ca suport undele hertziene).