Comunicarea de Organizare la Nivel de Grupuri Mici

Încã din trecutul îndepărtat comunicarea a jucat un rol important în relaţiile dintre indivizi. Din acest motiv comunicarea a făcut obiectul multor studii, în domenii diverse. Termenul de comunicare se prezintă sub forma unei aglomerări conceptuale cu multiple (şi deseori neaşteptate) ramificaţii, fiind văzut drept parte integrantã şi în acelaşi timp, cuprinzând procedural un mare număr de ştiinţe. Comunicarea poate sã capete astfel accentele unor definiţii lingvistice, psihologice, şi psihosociale, filosofice, matematice, pedagogice etc. Aşadar, dupã cum observa si Jean Lohise care se referã la termenul de comunicare: „ fiecare domeniu al cunoaşterii are definita lui care accentuează, dupã caz, schimbul, contactul, transferul, transportul, energia, informaţia...” (Lohise, J., 2002, p. 12 apud Pânişoarã, 2005, p. 14). Un lucru este însã cert: comunicarea este un proces indispensabil în ceea ce priveşte umanitatea şi buna funcţionare a relaţiilor interumane.

Prezenta lucrare abordează procesul comunicării din perspectiva formelor, a tipurilor de comunicare utilizate în organizaţiile publice, la nivel de grupuri mici.

Scopul lucrãrii constã în a prezenta şi a defini formele de comunicare utilizate în cadrul unei organizatii, la nivel de grup mic.

Ca obiective principale lucrarea işi propune:

- Sã defineascã aceste forme de comunicare şi sã le încadreze în concepte teoretice ;

- Sã identifice specificul formelor de comunicare utilizate în cadrul unei organizatii, la nivel de grup mic;

- Sa identifice metode si tehnici de cercetare a grupurilor in ceea ce priveşte comunicarea utilizata in cadrul acestora.

1. Definirea conceptului de comunicare.

Deşi iniţial definirea procesului comunicãrii pare foarte simplã, la o analiza mai detaliatã complexitatea sa ne pune într-o oarecare dificultate. Aceastã dificultate a definirii este datã de diversitatea unghiurilor de vedere sub care aceasta poate fi privitã şi a diverselor domenii ştiinţifice al cãrui obiect de studiu este. În realitate tocmai vasta întindere a conceptului şi cotidianul practicii comunicaţionale ridicã probleme. Trecând în revistã numeroase definiţii, McQuail citându-l pe Dance (Pânisoara, 2006, p. 17), a precizat cincisprezece astfel de formulãri, în încercarea de a oferi o definire completivã, fiecare dintre ele punând accentul asupra unei alte componente :

- simboluri, vorbire, limbaj ;

- întelegerea, receptarea, nu transmiterea mesajelor ;

- interacţiune, relaţie – schimbul activ şi coorientarea ;

- reducerea incertitudinii – ipoteticã dorinţã fundamentalã, care duce la cãutarea de informaţie in scopul adaptãrii;

- procesul – întreaga secvenţã a transmiterii;

- transfer, transmitere – mişcare conotativã în spaţiu şi timp;

- legãturã, unire – comunicarea în ipostazã de conector, de articulator;

- trãsãturi comune – amplificarea aceea ce este împãrtãşit sau acceptat de ambele pãrţi;

- canal, purtãtor, rutã – o extensie a „transferului”, având ca referinţã principalã calea sau „vehiculul” (sistem de semne sau tehnologie);

- memorie, stocare – comunicarea duce la acumularea de informaţie şi putem „ sã comunicãm cu” astfel de depozite informative;

- rãspuns discriminatoriu – accentuarea acordãrii selective de atenţie şi a interpretãrii;

- stimuli – accentuarea caracterului mesajului în cauzã, a rãspunsului sau a reacţiei;

- intenţie – accentueazã faptul ca actele comunicative au un scop;

- momentul ţi situaţia – acordarea de atenţie contextului actului comunicativ;

- putere – comunicare vãzutã ca mijloc de influenţã.

Definiţiile comunicãrii pot fi împãrţite între definiţii de naturã instrumentalã (care descriu comunicarea prin componentele sale, aşa cum se produce aceasta) şi definiţii de naturã analitic investigativã (care încearcã sã observe comunicarea dincolo de activitatea stricatã de transmitere-receptare a unui mesaj).

2. Comunicarea la nivel de grup

Comunicarea, termen considerat ca fiind tratat suficient şi relativ exhaustiv, reprezintă o chestiune abordată în majoritatea universurilor tematice ale psihologiei sociale. Comunicarea constituie funcţia fundamentală de interacţiune psihosocială; în aceasta, interacţiunea şi influenţa îşi află mecanismul mediator, instrumentul lor de realizare. Ea include toate simbolurile spiritului, expresia feţei, atitudinile, gesturile, tonul vocii, cuvintele, scrierile, imprimările, imaginile, telegraful, telefonul şi tot ceea ce este legat de ultimele cuceriri ale spaţiului şi timpului.