Comunicarea în managementul organizațional

Vasile S.Dâncu – Comunicarea în managemnetul organizațional, Ed.Gewalt, Cluj-Napoca, 2000

Cartea lui Vasile Dâncu se prezintă ca un ghid de comunicare eficientă în cadrul organizațiilor, fiind utilă oricărui om de relații publice datorită faptului că oferă indicii ce pot fi utilizate în diverse situații. Lucrarea este structurată în treisprezece capitole de-a lungul cărora vom descoperi secretele eficienței comunicării manageriale.

Voi sintetiza în câteva cuvinte fiecare capitol al cărții, încercând să aduc în prim-plan cele mai importante elemente întâlnite în timpul lecturii.

Capitolul I – Comunicarea socială. Retorica

Cetăţenii care stăpaneau arta comunicării convingătoare se afirmau mai uşor in societate şi işi apărau mai bine interesele. Arta de a comunica convingător s-a numit, atunci, retorică. Interesul pentru insuşirea acestei arte şi studiul comunicării umane au devenit predominante in epocă, alături de arta şi ştiinţa războiului. Prima accepţiune a noţiunii de retorică, cuvânt de origine greacă, a fost aceea de “ştiinţa şi arta de a convinge”. Retorica viza, cu precădere, comunicarea în sfera juridică şi politică.

Pentru Platon, retorica a însemnat chiar ştiinţa comunicării umane. In procesul comunicării umane, el a delimitat cinci etape: conceptualizarea, simbolizarea, clasificarea, organizarea şi

realizarea. Prima se ocupă cu studiul cunoaşterii, a doua cu studiul sensului cuvintelor, a treia cu studiul comportamentului uman şi a modurilor de viaţă, a patra cu aplicarea acestora în practică, iar ultima se ocupă cu studiul tehnicilor şi instrumentelor de influenţare a oamenilor.

După Platon, Aristotel scrie celebra sa lucrare, Retorica, deschizând prin intermediul ei noi drumuri de cercetare a sistemelor comunicării.

Deși domeniul comunicării a fost studiat din cele mai vechi timpuri, acesta a cunoscut o dezvoltare explzivă în ultimele decenii, când numeroși cercetători au studiat și elaborat teorii ale comunicării. Actul comunicării presupune un proces de emisie-recepţie a unor mesaje, sub formă de cunoştinţe, sentimente, emoţii, deprinderi şi abilităţi de un fel oarecare. A comunica înseamnă a pune ceva în comun, a pune în relaţie. A comunica înseamnă a emite şi recepţiona mesaje, a trimite stimuli şi colecţiona răspunsuri. Odată emis şi recepţionat, mesajul va aparţine, în comun,

atât celui care a “dat”, cât şi celui care a “primit”.

Studiul comunicării vizează trei obiective importante:

1. explicarea teoriilor şi conceptelor proprii diverselor forme de comunicare;

2. dezvoltarea abilităţilor şi competenţelor de comunicator, moderator, negociator, orator şi auditor;

3. dezvoltarea spiritului critic şi crearea de norme etice în materie de comunicare, pentru a proteja individul şi comunităţile umene de manipulare şi spălarea creierelor.

Capitolul II – Tipuri de comunicare socială

Autorul distinge următoarele tipuri de comunicare socială:

1. Comunicarea intrapersonală. In cazul acestui tip de comunicare emiţătorul şi receptorul sunt indiscernabili. Ea este consilierea individului uman cu sine insuşi, atunci cand ascultă “vocea interioară”. Astfel, se cunoaşte şi se judecă pe sine. Se intreabă şi răspunde. Gandeşte, analizează şi reflectează. Evaluează decizii sau repetă mesajele destinate altora. Este necesară pentru echilibrul psihic şi emoţional. Spre deosebire de toate celelalte tipuri de comunicare, cel intrapersonal nu presupune cu necesitate codificarea şi decodificarea mesajelor, intrucat ele nu trebuie să străbată un spaţiu fizic, ci exclusiv unul mental, adimensional şi subiectiv. Cu sine însuşi, omul poate sta de vorbă şi fără cuvinte, ceea ce nu înseamnă că verbalizarea gandurilor nu este un fenomen destul de frecvent.

2. Comunicarea interpersonală diadică. Ea presupune strict doi participanţi şi ocupă un loc aparte in ierarhic tipurilor de comunicare, deoarece prezintă, mai mult decat oricare dintre acestea, calitatea de a influenţa opiniile, atitudinile şi credinţele oamenilor.

Obiectivele acestui tip de comunicare sunt următoarele:

a) Să persuadeze interlocutorul;

b) Autocunoașterea;

c) Descoperirea lumii exterioare;

d) Stabilirea și menținerea de relații semnificative cu alte ființe umane;

e) Ajutorarea semenilor;

f) Jocul și distracția.

3. Comunicarea de grup, o altă ipostază a comunicării interpersonale, presupune mai mult de doi participanți la discuție. Limita superioară variază de la caz la caz, dar, în general, sunt considerate tipice pentru această formă de comunicare grupurile zise “mici”, cu cel mult zece participanţi, în care legătura interpersonală a fiecăruia cu fiecare nu este grevată de nici un fel de

îngrădiri. În general, formarea grupurilor este urmarea dorinţei de cooperare în vederea atingerii unui ţel comun, fie că e vorba de un proiect profesional, de o acţiune de intrajutorare sau de un joc de societate. Proximitatea spaţială este şi ea o trăsătură definitorie a grupurilor.

4. Comunicarea publică implică prezenţa unui emiţător unic şi a unei multitudini de receptori. Asupra acestui tip de comunicare au fost emise numeroase teorii. Dintre acestea sunt amintite :

a. Teoria acţională, supranumită şi a “ţintei”, absolutizează rolul emiţătorului, afirmând că succesul comunicării depinde exclusiv de abilitatea acestuia, receptorul având un rol pasiv.

b. Teoria interacţională sau a “ping-pong-ului” recunoaşte rolul interlocutorului. Se ia drept punct de plecare observaţia că o trăsătură esenţială a comunicării este caracterul ei cooperativ.

c. Teoria tranzacţională sau “a spiralei”. Odată cu recunoaşterea valorii comunicative a

comportamentului, nu se mai poate vorbi de asumarea alternativă a rolurilor de emiţător şi de receptor, ci de două fluxuri informaţionale continue şi simultane, orientate in sensuri contrare, ca in sistemul telegrafic duplex.