Comunicarea Interculturală

1. Introducere

Astazi relatiile dintre tari si culturi se dezvolta fara încetare. Calatoriile, schimburile comerciale, turismul, congresele stiintifice sau profesionale multiplica ocaziile de contact între culturi. Mass-media, în special televiziunea, afiseaza imagini, informatii si productii artistice din cele mai diverse tari. Cu toate acestea, în lumea agitata în care traim, forma cea mai raspândita a conflictelor este aceea de conflict intercultural.

Fiecare dintre noi are dreptul sa stie cum sa se înteleaga cu persoane care apartin unor culturi diferite, cum sa rezolve problemele care decug din aceasta diferenta si sa stie cum sa supravietuiasca într-o cultura care nu e identica cu a sa.

Ca si cetateni ai secoului XXI nu mai avem posibilitatea sa alegem daca dorim sau nu sa traim într-un mediu multicultural!

În cele ce urmeaza doresc sa arat ce înseamna comunicarea interculturala, care sunt cauzele care determina aparitia unor conflicte între diversele culturi si cum s-ar putea încuraja comunicarea interculturala în cadrul institutiilor de învatamânt.

Conceptul de interculturalitate este foarte folosit astazi în diverse domenii, ca stiinte umane, pedagogie, si implica ideea de interrelatii, de raporturi si schimburi între culturi diferite.

Pornind de la acest concept se distinge semnificatia termenului de comunicare interculturala. În cadrul comunicarii interculturale nu intra în contact culturile sau identitatile nationale: comunicarea implica întotdeauna persoane care vehiculeaza sau mediatizeaza raporturile dintre culturi.

Chiar daca se se refera la o calatorie de studiu, sau la descoperirea unei tari sau a unei regiuni, relatiile interculturale vor presupune întotdeauna un demers personal: acesta poate fi achizitia unei cunostinte, descoperirea unor peisaje, monumente, opere de arta sau traditii… Dar acest lucru presupune si contactul cu alte moduri de viata, moduri de a gândi sau a simti care se regasesc în grupuri si indivizi.

Astfel, prin comunicare interculturala trebuie mai întîi sa se înteleaga relatiile care se stabilesc între persoane sau grupuri care apartin unor culturi diferite. Acesta este faptul relational care intereseaza aici, chiar daca aduce dupa el un plan secund de reprezentari, de valori, de coduri, de stiluri de viata si de moduri de a gândi specifice fiecarei culturi.

2. Identitate si alteritate

Comunicarea cu persoane care apartin unei alte nationalitati, unei alte culturi, pune mai întâi probleme lingvistice. Dar aceasta comunicare se ancoreaza si în atitudinile si mecanismele psihosociologice care dicteaza reprezentarile si conduita noastra în acest domeniu.

Pentru a întelege aceste atitudini si mecanisme este necesar sa studiem mai întâi modul în care acestea dezvolta, înca din copilarie. Astfel se vor putea clarifica problema asemanarilor si diferentelor în raporturile interculturale.

2.1. Constiinta sinelui si constiinta raportata la ceilalti

Un curent filozofic a subliniat ca o constiinta a sinelui nu se constituie decât în relatie strânsa cu celalalt. Astfel, pentru Hegel constiinta de sine nu se poate contura decât prin intermediul unei alte constiinte, dar, în acelasi timp, pentru a scapa de aceasta dependenta, ea tinde sa se afirme ca fiind unica si, deci, sa excluda pe celalalt.

Pentru Sartre constiinta de sine este „o legatura sintetica si activa a doi termeni în care fiecare se constituie negând pe celalalt”.

2.2. Construirea sentimentului de alteritate

Aceasta demonstreaza ca sentimentul de identitate se elaboreaza progresiv la copil si întotdeauna în cadrul unei interactiuni cu ceilalti. Înca din primele luni de viata copilul începe sa perceapa propria lui identitate ca fiind distincta de a celorlalti.

Spitz a evidentiat rolul fundamental al celor trei factori determinanti ai formarii sentimentului de identitate: surâsul, raspunsul la surâs si la stimulentele din mediul înconjurator, care „constituie prototipul de baza al tuturor mecanismelor sociale ulterioare”.

Piaget a aratat cum poate un copil, dupa ce si-a constientizat senzatiile, între 6 si 2 ani, sa învete progresiv sa simta, sa învete si în final sa înteleaga existenta unui mediu diferit de el (obiecte si persoane). Celalalt joaca un rol important în formarea propriei mele identitati: pe de o parte el e oglinda mea, dublul meu, un alter ego, si pe de alta parte el este altcineva, strain, adversar.

Totul se petrece ca si cînd copilul se foloseste de alteritate ca un punct de sprijin pentru a-si construi si afirma propria sa identitate.

2.3. Rolurile si diferentierea sociala

Acest proces se desfasoara initial în cadrul familial. Copilul este învatat în mod formal sau informal cum sa se comporte. Parintii îi sunt primii sai profesori si ceea ce învata de la ei se înradacineaza în el.

Pe masura ce copilul creste, mediul care îl înconjoara nu înceteaza sa se dezvolte. Din momentul în care merge la scoala identificarea are ca suport grupuri tot mai largi: mediul local, grupul de vârsta, clasa sociala, apartenenta confesionala, identitatea nationala…

La vârsta scolara, pe la 7-8 ani, apare la copil o noua aptitudine – cea de a se decentraliza în raport cu anturajul sau imediat, datorita carui fapt poate sa se puna în locul celuilalt si sa vada lucrurile si pe sine asa cum crede ca ceilalti le vad. Copilul descopera atunci alteritatea socio-culturala: comportamentele celorlalti, obiceiurile celorlalti, referintele culturale ale celorlalti, niveluri si moduri de viata, religiile celorlalti etc. El învata sa identifice toate aceste diferente, sa se adapteze fiecarei situatii paticulare care necesita de fiecare data o anumita conduita.