Comunicarea interpersonală

Notiuni introductive

1.1. Stiinta sau stiintele comunicarii?

Comunicarea e asemenea unui “nor gros” pe care vînturile îl tot “împing si îl destrama si care pluteste peste aproape toate stiintele.”( Daniel Bougnoux, Introducere în stiintele comunicarii¸ traducere de Violeta Vintilescu, Polirom, 2000, p.17.) Diversitatea coplesitoare a nivelurilor de comunicare – de la cel interpersonal pîna la cel planetar – precum si inevitabilele lor întrepatrunderi si conditionari, ne fac sa împartasim opinia potrivit careia o singura disciplina nu ar putea face fata investigarii unui asemenea conglomerat. Majoritatea stiintelor si profesiilor au propria lor partitura “în corul stiintelor comunicarii”( Stefan Prutianu, Manual de comunicare si negociere în afaceri. Comunicarea, Polirom 2000, p. 26.). Fiecare specialist vine cu experinta, perspectiva si interesele proprii pentru a ne povesti cum se vede comunicarea de la fereastra sa. Din aceasta colectie de panorame, fiecare din noi selecteaza ceea ce simte ca poate da un sens mai profund existentei sale.

2.1. Ce este comunicarea?

Cînd trebuie sa defineasca comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gîndesc la “a aduce la cunostinta”, “a da de stire” sau “a informa”. Comunicarea înteleasa ca proces are la baza patru componente fundamentale: emitatorul, canalul, informatia si receptorul. Esenta procesului consta din transferul sau trimiterea informatiei de la receptor la emitator. Acest model elementar trebuie însa extins deoarece comunicarea nu se încheie niciodata cu simpla preluare sau receptare a informatiei. În primul rînd nu trebuie omisa circulatia informatiei si în sens invers (feed-back), deoarece comunicarea nu se realizeaza decît în vederea obtinerii unui raspuns. În al doilea rînd, comunicarea este un proces intentional: emitatorul transmite receptorului o informatie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte asupra receptorului. În al treilea rînd, toata aceasta “desfasurare de forte” nu s-ar dovedi pe deplin eficienta daca nu s-ar acorda importanta atît codajului cît si decodajului mesajului transmis. În al patrulea rînd, nu trebuie ignorata nici posibilitatea aparitiilor unor erori de codare sau decodare Toate aceste elemente vor diminua reusita comunicarii.

3.1. Principiile comunicarii

Unele din cele mai recente principii ale comunicarii au fost formulate de reprezentantii Scolii de la Palo Alto, care au tinut sa le confere o aura de rigurozitate numindu-le axiome ale comunicarii:

- Comunicarea este inevitabila.

- Comunicarea se dezvolta în planul continutului si cel al relatiei.

- Comunicarea este un proces continuu si nu poate fi abordat în termeni de cauza-efect sau stimul–reactie.

- Comunicarea are la baza vehicularea unei informatii de tip digital si analogic.

- Comunicarea este un proces ireversibil.

- Comunicarea presupune raporturi de putere între participanti.

- Comunicarea implica necesitatea acomodarii si ajustarii comportamentelor

4.1. Nivelurile comunicarii umane

Comunicarea umana se poate desfasura pe cinci niveluri relativ distincte:

1. Comunicarea intrapersonala este comunicarea în si catre sine. Fiecare fiinta umana se cunoaste si se judeca pe sine, îsi pune întrebari si îsi raspunde, astfel ca aceasta comunicare cu propriul forum interior devine o sursa de echilibru psihic si emotional.

2. Comunicarea interpersonala este comunicarea între oameni. Obiectivele acestei comunicari sînt extrem de multiple si complexe: cunoasterea celor de lînga noi, crearea si întretinerea legaturilor umane, recunoasterea valorii personale, satisfacearea nevoilor afective, de control si dominatie etc. Comunicarea interpresonala directa presupune initierea de contacte personale nemijlocite si interactive între oameni, pe cînd cea interpersonala indirecta are nevoie de mijloace si tehnici secundare de punere în contact uman (scrierea, înregistrarile magnetice sau transmisiile prin unde sau fibra optica).

3. Comunicarea de grup se deruleaza în colectivitati umane restrînse, de maximum 11 persoane - echipe, familii, cercuri de prieteni, colegii de redactii etc. La acest nivel se asigura schimburi de idei si emotii, se împartasesc experiente si se cauta solutii de rezolvare a problemelor, se iau decizii si se aplaneaza conflicte.

4. Comunicarea publica îsi are radacinile în retorica antica. Discursul public nu viza doar transmiterea de informatii, ci mai ales schimbarea opiniilor si actiunilor publicului, influentarea sentimentelor acestora. Eficienta unei astfel de comunicari se afla deopotriva în mîinile oratorului si ale publicului sau. Marcus Fabius Quintilianus a fost primul profesor public de retorica la Roma si, totodata, dascalul fiilor si nepotilor împaratului Domitian. La retragerea sa din activitate a scris un compendiu în 12 volume, intitulat Institutio oratoria (“Formarea vorbitorului în public”), din care transpare clar idea ca oratorul, pe lînga calitatile unui om al legii, ale unui filosof si ale unui poet, trebuia sa mai posede si pe acelea ale unui bun actor. Cu alte cuvinte, în antrenamentul unui orator erau studiate nu numai inventia, compozitia si stilul, dar si emisia discursului, prezentarea statica (postura) si dinamica (gesticulatia) a vorbitorului. În zilele noastre, “orice gen de cuvîntare, expunere sau prezentare sustinuta de catre o persoana direct în prezenta unui auditoriu, mai mult sau mai putin numeros, dar nu mai mic de 3 persoane, este o forma de discurs public sau comunicare publica”3 (ex: conferinta, pledoaria, prelegerea, comunicarea stiintifica, luarea de cuvînt, prezentarea unui raport sau a unei dari de seama, expunerea în fata unei comisii de examinare, prezentarea unui spectacol etc.).