Comunicarea interpersonală

“Comunicarea, ca esenţă a legaturilor umane, reprezintă ansamblul proceselor fizice ṣi psihice prin care se efectuează operaţia de punere in relaţie cu una sau mai multe persoane ȋn vederea atingerii unor anumite obiective” Ȋn sens restrâns, comunicarea implică schimbul de mesaje orale, scrise sau de alta natură, sub forma cărora imformaţia trece de la emiţător la receptor ȋn cadrul unor secvenţe de comuricare Putem afirma că procesul de comunicare reprezintă una dintre condiţiile indispensabile pentru funcţionarea ṣi organizarea societăţii. Individul se numeṣte fiinţă socială ṣi se raportează la celalalt ȋn masura ȋn care acesta comunica cu celalalt. Comuncarea interpersonală presupune cel putin doi participanţi şi ocupă un loc aparte în ierarhia tipurilor de comunicare, deoarece prezintă, mai mult decât oricare dintre acestea, calitatea de a influenţa opiniile, atitudinile şi credinţele oamenilor. Nu orice relatie cu o persoană umană are caracter interpersonal. Cele mai multe dintre raporturile pe care le avem cu semenii noṣtri sunt impersonale.Ȋn cadrul acestor interacţiuni interlocutorul este abordat exclusiv prin prisma statutului său social sau al rolului pe care ȋl joacă ȋn situaţia dată, fără a se lua ȋn considerare trasăturile sale individuale care ȋi conferă unicitate.

De exemplu, când ne adresăm unui vanzator pentru a-i cere un oarecare produs de care avem nevoie, nu cunoaṣtem nici personalitatea aceluia, nici ce sentimente are pentru persoanele apropiate lui, nici concepţia sa asupra vieţii. Când luăm astfel de contacte cu persoane necunoscute nu ne interesează nici dacă acea persoană este optimistă sau harnică. Singurul lucru care ne interesează este să raspundă pozitiv solicitării noastre.

Ȋntre cele două forme diferite de interacţiune există trei deosebiri importante.Prima deosebire constă ȋn faptul că releţia interpersonală se intemeiază pe cunoasterea unor data psihologice privitoare la cealaltă persoană, iar datorită acestor informaţii putem anticipa reacţiile ȋntr-un mod mai eficient ale partenerului de dialog. Cea de-a doua diferenţă este reprezentată de faptul că cunoaṣterea interpersonală ne poate oferii diferite explicaţii ale diferitelor reacţii. Iar cea dea treia diferenţă constă ȋn faptul că dacă comportamentul impersonal este bazat pe reguli de convieţuire cu caracter de norme sociale generale, relaţiile interpersonale se bazează pe aplicarea de reguli individuale determinate de cunoaṣterea participanţilor interlocutorului. Orice relaţie interumană ȋncepe prin a fi mai ȋntai impersonală, iar mai apoi capată treptat caracter interpersonal. “Dacă renunţăm ȋnsa la condiţia tare a cunoasterii absolute a interlocutorului si ne mulţumim cu condiţia slabă a unei cunoaṣteri relative, putem trece peste această dificultate, acceptând idea că există pentru fiecare relaţie interumană o extensiune anume a zonelor deschise din ferestrele celor doi participanţi la dialog pentru care comunicarea devine interpersonală.” Competenţa comunicativă se dobandeṣte ȋn timp ṣi cuprinde totalitatea cunoṣtinţelor ȋn sfera aspectelor sociale ale comunicării, incluzând date despre rolul tăcerii ȋn comunicare, despre rolul contextului ṣi al audienţei ȋn selectarea unei anumite abordări ṣi ȋn determinarea formei ṣi conţinutului mesajelor. Ca mod de comunicare stilul reprezintă variabila cognitivă, afectivă ṣi comportamentală, aferentă procesului de comunicare. Astfel, orice situaţie de comunicare implică o serie de factori care particularizează comunicarea, făcând-o specifică fiecărui vorbitor. Ȋn această categorie putem include: experienţele personale, o anumită istorie proprie, atitudini personale, percepţia despre lume, despre interlocutori.