Comunicarea televizuală

Fiecare epoca utilizează in mod preponderent un anumit tip de semne in care se exprima constiinta colectiva, după cum avem de-a face cu o cultura mai mult sau mai puţin simbolica. Tipul de semnicitate al unei epoci produce aşa-zisa „viziune asupra lumii” a acelei epoci. Pornim de la ideea mcluhiana ca societatea contemporana traieste suspendata intre doua culturi, intre doua sisteme de valori divergente: cultura mecanica sau literata, modelata de tehnologia tiparului, si cultura electrica, apartinand tehnologiilor electrice: telegraful, radioul, filmul, telefonul, computerul, televiziunea.

Cultura electrica produce, in concepţia lui McLuhan, transformări in structurile valorice, mutaţii in structura sociala si la nivelul atitudinilor, satul global „însemnând o societate retribalizata in care existenta senzoriala si procesele mentale se modifica” .

Societatea iconica prefigurata de el s-ar înscrie in următorii parametrii:

- un nou model informaţionala: „un bazin mondial de informaţii in mişcare”;

- o societate retribalizata, a implicării in profunzime: prin radio, televiziune si computer intram „intr-un teatru global, iar întreaga lume devine un happening” ;

- cunoaşterea fragmentata este înlocuita de o constiinta generala a unei lumi in mozaic, care transcenda graniţele convenţionale ale timpului si spaţiului;

- o societate de masa in care, pe de o parte diversitatea personala este încurajata, iar pe de alta parte toţi reactioneaza si interactioneaza simultan la orice stimul;

- cai noi de consemnare a opiniei publice;

- o noua forma a democraţiei in care voinţa politica se explica prin consens;

- efecte de angajare si participare a individului, noile medii electronice satisfăcând nevoile sale psihice si sociale la niveluri profunde.

Astăzi, trăim intr-adevăr intr-o cultura a imaginii, televiziunea reprezentând cel mai puternic mijloc de difuzare in masa care a creat un nou limbaj: limbajul audiovizual.

Mediul televiziual apare ca un univers semiologic (cf. S. Pierce) constituit din semne iconice, semne indiciale si simboluri, care ascunde existenta unui limbaj ce poate fi analizat ca atare. Specifica acestui medium si culturii care se naşte o data cu el este posibilitatea de a utiliza „indicii” in comunicare.

Semnul indicial releva o relaţie de contiguitate cu obiectul, fiind o urma sensibila, o manifestare a acestuia, ruptura intre semnificant si semnificat fiind relativa.

Mulţi cercetători considera ca semnele indiciale se afla la baza proceselor semnificative, ele anuntand reprezentarea in sensul propriu al termenului, proces ce necesita imaginile si cuvintele spre a se construi (pentru Jean Piaget in „Introductions aux theorie de la communications” , funcţia simbolica debitează in copilărie cu semnele indiciale, când anumite elemente perceptive permit previziunea altor elemente).

Semnul iconic prezintă alte particularitati: relaţia sa cu obiectul reprezentata nu este de contiguitate, ci de asemănare, el inlocuieste fiind un veritabil substitut al obiectului reprezentat. Prin semnul iconic, funcţia simbolica progresează , el constituind chiar prima manifestare adecvata a imitaţiei.

Semnul iconic implica, acelaşi timp, discontinuitate si continuitate: discontinuitate – pentru ca releva un semnficant diferenţiat de semnificatul sau si da posibilitate subiectului sa se detaşeze si sa-l reprezinte la distanta, si continuitate – deoarece semnificantul sau se aseamănă cu semnificatul si in felul acesta oferă subiectului un substitut.

Simbolul sau semnul digital este arbitrar si convenţional. Diferenţierea semnficant/semnificat prefigurata de semnul indicial si începută realmente de semnul analogic atinge in simbol stadiul maxim: separarea, pur si simplu.

Relaţia indiciala, exprimând un raport de contiguitate, comporta si o parte de convenţie, pentru ca ne comunica ceva raportându-se la un sistem de experienţe achiziţionate sau chiar la stricte convenţii.

Relaţia iconica exprima un raport de echivalenta sau de analogie structurala, fiind mai mult de ordin calitativ.

Raportata la existenta noastră curenta, imaginea de film prezintă câteva trasaturi distinctive:

- schimbările de decor care sunt proprii filmului si care conferă caracter de continuitate si de permanenta fenomenala obiectului perceput, ca si percepţia reala;

- diferenţa de câmp vizual: in realitate câmpul vizual nu este delimitat de obiecte, in timp ce in film, spaţiul este închis si strict limitat.

- Percepţia formelor in cinema este alternata; incapabil de a restitui cea dea treia dimensiune, cinematograful nu respecta principiul constantei dimensiunilor, spaţiul actorilor nu este acelaşi cu spaţiul spectatorilor.