Comunicarea Verbală

INTRODUCERE

Comunicarea a însoţit omul pe parcursul întregii sale existente şi evoluţii, în toate genurile de activităţi în care a fost implicat. Comunicarea cu scop persuasiv, de convingere, este cea care marchează începutul practicilor de marketing, cu mulţi ani înainte de primele manifestări ale marketingului modern. Comunicarea între oameni este o comunicare de date, semnale, semnificaţii şi înţelesuri, iar la baza acestui proces complex se află una sau mai multe forme de limbaj, apte să situeze omul într-o lume simbolică. Comunicarea între oameni a constituit şi constituie încă obiectul de studiu al mai multor ştiinţe, având o importantă relativ superioară cercetării celorlalte sfere ale comportamentului uman.

Comunicarea reprezintă ansamblul proceselor prin care se efectuează schimbul de informaţii şi de semnificaţii între persoane aflate într-o situaţie socială dată, procesele de comunicare întemeindu-se pe anumite fenomene de interacţiune şu fiind determinate de acestea.

Comunicarea – acţiunea de a comunica şi rezultatul ei - constituie o necesitate şi o activitate sociala. Cauza care a dus la apariţia comunicării a fost necesitatea de a comunica între oameni ca persoane sau grupuri sociale, când se aflau la depărtare unii de alţii. Cauza care a determinat apoi dezvoltarea comunicării a fost necesitatea de a comunica între oameni şi organizaţiile lor, în condiţiile dezvoltării relaţiilor sociale. Formele de comunicare apar şi se dezvolta odată cu mijlocul principal de comunicare între oameni, care este limba sau limbajul, în care doua forme de întrebuinţare: orală şi scrisă.

În funcţie de natura simbolurilor utilizate, după modul de transmitere comunicarea poate fi:

- comunicare verbala, aceasta presupunând utilizarea limbajului ca forma de exprimare;

- comunicare nonverbala, ce presupune utilizarea unor simboluri nonverbale, exprimate prin manifestări ale corpului: gesturi, mimică, accent, intonaţie, interjecţii etc.

Comunicarea verbală se bazează pe cuvântul vorbit sau cuvântul scris. El foloseşte o limbă şi un limbaj comun sprijinindu-se pe funcţia semiotică.

CAPITOLUL I

Funcţiile şi caracteristicele comunicării verbale

Comunicarea verbală este forma cea mai avansată de comunicare umana, depinzând de o similaritate de limbaj între emiţător şi receptor. Ea se sprijină pe folosirea cuvântului în comunicare.

Comunicarea verbală reprezintă o fereastră a noastră, a eu-lui, are un rol primordial fiind folosită în viata de zi cu zi dar şi în relaţiile interumane din cadrul unei organizaţii, trebuie tratată ca o parte integrantă a responsabilităţii fiecărei persoane faţă de cei din jur.

Există mai multe funcţii ale comunicării verbale, iar printre acestea se număra:

- Înţelegere şi cunoaştere (o mai bună cunoaştere atât de sine cât şi cunoaşterea celorlalţi).

- Dezvoltarea unor relaţionări consistente cu ceilalţi (avem nevoie de relaţii prin care să împărtăşim celorlalţi realitatea noastră).

- Influenta şi persuasiunea comunicării (ii putem influenţa pe ceilalţi să ia parte la activitatea noastră de a atinge anumite scopuri).

Caracteristicile comunicării verbale sunt “stilul” cât şi “limbajul”.

a) Stilul - cercetătorul Martin Joos a distins un număr de cinci trepte ale comunicării orale, ce constituie toţi atâţia paşi ai îndepărtării acesteia de rigorile exprimării scrise:

- stilul ce caracterizează formele de comunicare necooperativă - emiţătorul nu-şi cunoaşte receptorul (emisiuni transmise la radio sau la televizor care nu sunt interactive);

- stilul formal corespunde adresării către un auditoriu numeros – se percep reacţiile auditoriului insa limbajul este formal şi coerent;

- stilul consultativ este cel al discuţiilor cu caracter de afaceri, de negociere – participarea interlocutorului este activă însa nu mai poate fii vorbă de un plan detaliat al comunicării, ci numai de informaţia de bază îmbogăţita pe parcurs.