Cultură eroică și cultură critică - de la formă la fond

Secolul XIX a reprezentat pentru România un secol al schimbãrilor radicale, un secol în care contactul cu lumea occidentalã a condus la o modificare a mentalitãţii oamenilor de culturã români. Putem considera acest secol, un secol de renaştere a conştiinţei de neam a românilor. Contactul cu mentalitãţile occidentale a avut un efect benefic asupra mentalitãţii care era atunci înrãdãcinatã în România, oamenii de culturã sau cei politici observând cã societatea româneascã este întârziatã din punct de vedere cultural, politic sau social faţã de culturile occidentale. În acest sens, prima jumãtate a secolului al XIX-lea a reprezentat o etapã revoluţionarã deoarece, conştienţi fiind de sutuaţia în care ne aflam s-a încercat realizarea unor revoluţii pe toate planurile. În ceea ce priveşte revoluţia de tip cultural, aceasta a vizat modificarea concepţiilor dupã care se conducea politica şi cultura românã, având ca finalitate trecerea de la o gândire strict religioasã la una raţionalistã, de tip moden.

„Cultura româneascã e dominatã acum de douã tendinţe complementare: tendinţa de asimilare a ideilor şi a modelelor culturale apusene şi tendinţa de a crea în orizontul specific naţional". În acest orizont se dezvoltã o culturã eroicã la bazele cãreia se aflau personalitãţi titanice, care au purtat o luptã crâncenã pentru a ajuta cultura românã sã se alinieze culturilor europene. Se încearcã o resincronizare a culturii române, afectatã puternic de perioada de stagnare culturalã produsã de instaurarea regimului fanariot. Dezvoltarea acestei culturi eroice a scos România din letargia de care a fost cuprinsã în perioada fanariotã şi a încercat sã o reintroducã în sistemul de evoluţie european, care sã ne permitã o dezvoltare internã rapidã, prielnicã modernizãrii.

Mai sus am menţionat dezvoltarea unei culturi eroice pe parcursul primei jumãtãţi de secol XIX, dar ce se întâmplã cu aceastã cultura în cea de-a doua jumãtate. Mi-am propus o analizã comparativã a celor douã tipuri culturale care şi-au pus amprenta asupra secolului al XIX-lea, cultura eroicã şi cultura criticã, marcând diferenţele dar şi continuitãţile existente între ele. Mai mult, m-am axat pe analiza a douã figuri importante ale culturii române care au marcat pe rând secolul al XIX-lea: Nicolae Iorga(1871-1940), urmaş al culturii eroice dezvoltate în sânul mişcãrii paşoptiste, respectiv Titu Maiorescu (1840-1917), întemeietorul culturii critice moderne.

Nicolae Iorga – sintezã paradoxalã a celor douã tipuri de culturã.

Cultura eroicã paşoptistã este de sorginte romanticã, aceasta vizând idealuri mãreţe precum, cel naţional, social, economic sau cultural. Aceastã culturã este reprezentatã de o serie de personalitãţi care au avut, în principal, rolul de întemeietori (în aceastã perioadã au fost puse bazele multor insituţii, societãti culturale, şcoli, reviste, biblioteci, presã, instituţii cu caracter cultural, etc.). Sunt oameni polivalenţi care au observat situaţia în care se afla politica şi cultura româneascã şi care, s-au mobilizat exemplar pentru a duce România spre modernitate. Prin proiectele lor, aceştia au deschis perspective noi în cultura românã fiind impulsionaţi de o dorinţã nebunã de a crea, asta pentru ca societatea româneascã sã reuşeascã sã ajungã din urmã societãţile apusene moderne, sã comprime etapele de evoluţie pe care Occidentul le-a cunoscut, toate pentru a reuşi în final sã ofere României un loc în sânul naţiunilor europene.

Atitudinea mesianicã, profeticã care caracteriza cultura eroicã a fost regasitã mai târziu la Nicolae Iorga, care deşi este contemporan reprezentanţilor epocii moderne, poate fi încadrat culturii eroice. Asemeni „eroilor” care au marcat în prima jumãtate a secolului cultura de acest gen, Iorga întruchipeazã omul renascentist, omul total. Întemeietor al curentului semãnãtorist, acesta şi-a pus amprenta radical asupra înregii culturi române.

Iatã ce spunea Mircea Eliade cu privire la personalitatea lui Iorga: „Un astfel de om este Iorga. Privit din depãrtare se aratã ca o uzinã, ca un oraş în febrã, ca o culturã în ascensiune, ca o civilizaţie. O civiliaţie: iatã cine e Iorga”. „Iorga nu numai cã nu e un intelectual, ar trece peste lmita sentimentalului, peste cea a romanticului. E numai sensibilitate acum aprinsã, acum potolitã”.

Aceasta este „definiţia” pe care ne-o oferã Eliade pentru Nicolae Iorga. Este lesne de observat, în descrierea mai sus citatã, cã şi Iorga este cuprins de acea febrã fertilã de care erau pãtrunşi adepţii mişcãrii paşoptiste şi care a pus România în mişcare. Pe lângã idealul naţional cãruia îi este adept, Iorga manifestã o împotrivire faţã de elementele strãine dorind o culturã româneascã purã. Aceastã pasiune teribilã poate caracteriza şi opera care a luat naştere în urma existenţei sale. „Șuvoi incandescent, fluid frãmântat, torturat, – rostogolind stâncile şi pietrişul erudiţiei, turbureala patimii, şi covârşind. Covârşind prin viziunea nesfârşitã, sângeratã de jãratecul amurgurilor apocaliptice, frântã de zãbala fulgerelor cu tãinuite şi profetice tâlcuri. Și înfioarã, rodnic, adâncurile sufletului. Cãrţile lui Nicolae Iorga. Freneticã revãrsare de oameni, de înţelesuri, de timpuri, de culori, de senzaţii, de neadevãruri, de viaţã înghesuitã într-o singurã ţeastã”. „Erudiţia lui Nicolae Iorga e, cu adevãrat, un fenomen” .