Istoria mentalităților vs. istoria tradițională

Civilizația actuală nu este încă familiarizată cu relativ noul concept de istorie a mentalităților. Cu toate că in secolul XXI interesul față de comportamentele, trăirile interioare, atitudinile ființei umane a crescut considerabil, această noțiune nu a reușit să aibă același impact ca cea de istorie tradițională. Diferența dintre cele două este, în mare, de natură psihologică, iar dacă ar exista o comparație referitoare la modul în care este abordat trecutul, istoria mentalităților ar câștiga “bătălia” prin simplul fapt că explică, de fapt, prin prisma mentalului, premisele de la care au plecat strămoșii noștri în realizarea întâmplărilor ce au făcut istorie și nu numai.

Istoria mentalităților incearcă să găsească o logică acțiunilor printr-o analiză fină a moravurilor, a obiceiurilor și are în centrul spectrului de cercetare omul, dar nu ca individ particular, ci omul făcând parte dintr-o societate, dintr-un colectiv, iar în acest mod ia naștere mentalitatea colectivă. Acest tip de mentalitate nu este altceva decât o serie de valori atribuite unitar, realizându-se cu ajutorul observației de ansamblu. Din punctul de vedere al istoriei tradiționale aceste aspecte sunt considerabil marginalizate, aproape deloc menționate, deși toate aceste laturi au contribuit semnificativ la ce și cum suntem noi astăzi. Omul nu ar fi putut evolua fără un grup, fără anumite reguli nescrise după care să se ghideze. Încă de la apariția omului, de la începutul cuaternarului, perioadă de când poate fi recunoscut ca ființă ce reușește sa-și procure singură hrana, mimica, gesturile și o oarecare atracție și apropiere către semeni sunt evidente. De fapt, aici ia naștere ideea de unitate, de nevoie de conviețuire ce se dezvoltă pe toata perioada cuaternarului până în prezent. Poate că tocmai din acest motiv istoricii mentalității au ca obiect de studiu grupul ca un întreg și nu doar un singur individ, pentru că noi, oamenii, am avut impregnată ideea de apartenență la un grup încă de la inceputul evoluției noastre.

Diferența discrepantă dintre cele două tipuri de istorie, spune Lucien Fevre intr-o conferință din 1941, „Vivre l`histoire” constă in atenția acordată și viziunea asupra individului, asupra omului : „oamenii, unicul obiect al istoriei ”. Pentru înțelegerea unor fapte date de comportament din prezent trebuie să cunoaștem rațiunea care stă în spatele acestora, rațiune ce trebuie analizată la strămoșii noștri. De exemplu, într-un fel era percepută moartea în trecut, in timpul războaielor, când bărbații mergeau cu multă dăruire să lupte pentru țară, asumându-și acest risc imens, de pierdere a vieții, și intr-un fel este percepută astăzi moartea. De fapt, în trecut, suferința cea mai mare era distribuită apropiaților, în timpul acțiunii propriu-zise individul nu avea gândirea îndreptată spre moarte, ci spre binele țării, incerca în continuare să-și apere țara până în ultima secundă. Astăzi, moartea este conștientizată de toate persoanele, iar numai gândul către această imagine inspăimântă, nu se mai poate practic vorbi de o deschidere către așa ceva. Pe de altă parte, ceea ce istoria mentalităților aduce in plus față de cea tradițională în acest sens, în semnificația războiului, sunt viziunea și atitudinea colectivă cu analiza psihologică generalizată spre un grup, un întreg. Este vorba de o serie de valori împărtășite de toți membrii grupului care îi diferențiază de restul colectivelor: un anumit limbaj, un anumit comportament, atitudini specifice, reacții specifice la anumite situații, gesturi etc.