Junimea - Influență Politică sau o Formă Lipsită de Fond

În 1868, în revista „Convorbiri literale”, apare unul dintre cele mai anlizate şi controversate articole. „În contra direcţiei de azi în cultura română”, aşa îşi intitula Titu Maiorescu celebrul articol susţinând că ideile pe care le prezintă au strict scopul de a schimba imaginea tărilor române ale acelei perioade, prin crearea unui fond original pentru umplerea formelor. Dar oare acesta este adevărul, sau există substraturi şi scopuri ascunse, care nu pot fi descoperite decât prin încadrarea scrierii într-un context adecvat ?

A. Fără îndoială, privită separat, „În contra direcţiei de azi în cultura română” este o lucrare care are ca principal scop creşterea nivelului cultural român la gradul în care se aflau ţărilor occidentale, nefiind de acord, însă, cu imitarea valorilor occidentale, fară a exista un fond solid de la care sa pornim. Dar, imediat ce începem sa studiem relaţiile şi raporturile domnului Maiorescu în contextul acelei perioade, constatăm că, în primul rând, există şi substraturi la nivel politic, iar în acest sens, ne vom folosi în special de paginile lui Sorin Alexandrescu, „Junimea – discurs politic şi discurs cultural”.

B. Privită din alt punct de vedere, teoria formelor fară fond a lui Maiorescu poate fi ea însăşi o formă fără fond. Această afirmaţie, este adevărat, necesită argumente eligibile şi solide, toate acestea pentru o mai bună înţelegere a noţiunii de formă şi de fond.

Există mai mulţi critici care au contestat această teorie a lui Maiorescu, şi au considerat-o decât o formă goală. Dintre aceşti critici, s-au apropiat foarte mult de această idee Garabret Ibrăileanu, prin “Studii literare”(1930), Nicolae Manolescu – “Contradicţia lui Maiorescu”(1970), A. Philippide –“Specialistul român”(1907) şi într-o oarecare măsură, Lucian Boia prin “Paradigma junimistă”.

A. Junimea şi ideile conservatoriste – substratul politic

Imediat dupa încheierea revoluţiei de la 1848, România va trece printr-o succesiune de schimbări, în primul rând apar schimbări de ordin politic şi economic, în al doilea rând de ordin ştiinţific şi cultural. Toate aceste schimbari ce se petrec în această perioadă vor avea un ritm extrem de rapid, motiv pentru care vor începe să apară şi nelipsitele controverse, asta chiar dacă scopul schimbărilor era unul pozitiv, şi anume de a avea o ţară modernă, unitară şi nu în ultimul rând independentă.

Teoria „formelor fără fond” este elaborată de Titu Maiorescu în urma discrepanţei dintre aparenţa şi esenţa noilor instituţii democratice, apărute după adoptarea noii Constituţii, cea de la 1866, sub domnia Principelui Carol I.

În acea vreme existau doua mari partide politice: Partidul Naţional Liberal (PNL)

şi Partidul Conservator (PC) acest lucru a generat nenumărate neînţelegeri şi polemici, care aveau la bază în diferenţele lor ideologice: liberalii erau cei care doreau foarte mult modernizarea ţărilor române şi militau pentru democraţie, pe de altă parte conservatorii erau destul de sceptici privind punctul de vedere, consecinţele politice şi culturale propuse de rivalii lor.

Titu Maiorescu, alături de ceilalţi membri ai societaţii “Junimea” erau adepţi ai conservatorismului, fapt ce reiese chiar şi din articolul său „În contra direcţiei de azi în cultura română”, unde autorul nu este de acord cu modernizarea doar de dragul modernizării; ba dimpotrivă, acesta consideră că modernizarea nu are nici un sens, dacă acest lucru ar presupune construirea unei false culturi.

Preocupaţi şi de economia ţării, junimiştii descoperă importanţa unei economii libere ce presupune nesubordonarea niciunei ţări sau nici unui imperiu, întrucât structura politică nouă, occidentală, nu poate fi compatibilă cu o economie veche, orientală. Aceştia reuşesc să vadă strânsa legătură dintre politică, economie şi cultură, şi anume că România va prospera pe plan politic mai ales dacă va avea fie o economie puternică, fie o bază culturală solidă, recunoscută şi de celelalte ţări. Acesta este momentul, în care putem vedea dintr-un alt unghi toate încercările lui Maiorescu şi a celorlalţi junimişti, de a împiedica crearea unei false impresii despre cultura română, una total neoriginală, “o formă fară fond”. Numai o cultură naţională originală ar fi putut aduce România la stadiul de popor european modern, întrucât economia încă era deficitară comparativ cu cea a popoarelor occidentale. Astfel, apar două mari direcţii de a abordare problemei culturii, şi anume una care se asemăna cu ideologia liberaliştilor: aceasta susţinea imitarea ideilor şi a modelelor culturale occidentale, iar cea de-a doua care părea desprinsă din programul conservatoriştilor: continuarea creării în cadrul specificului românesc. Această ultimă idee promova tocmai, originalitatea şi construirea unei identitaţi proprii, lucru agreat şi de Titu Maiorescu.

Un aspect foarte interesant îl reprezintă strategia politică a grupului „Junimea”, strategie care urmăreşte două scopuri: înmulţirea numărului de adepţi ai Partidului Conservator şi punerea acestuia într-o lumină foarte bună în ochii celor de la putere. Cel din urmă îl determină atât pe Maiorescu, cât şi pe restul junimiştilor, să ignore tot ce s-a creat înaintea anului 1866. „Anul 1866 este semnificativ ca moment de început al noii culturi: Junimea face ca acţiunile sale să coincidă cu începutul noului regim, domnia lui Carol I. Grupul afişează insistent ruptura sa de vechiul regim feudal şi de epoca lui Cuza, şi sugerează în acelaşi timp că nu există vreo ruptură asemănătoare între liberalii vechi şi cei noi.” Acest lucru se observă şi în programul „În contra direcţiei de azi în cultura română”, din cerinţa eliminării oricărei forme contraproductive existente. Aici, interesele politice reies şi din argumentarea lacunară voită a lui Maiorescu. Aşadar, detaşarea de trecut apare ca un fel de îndreptăţire – „îi recomandă (pe conservatori) drept singura voce autorizată a Noului Regim” – , regim în care nu mai este loc şi de Partidul Liberal.

În ceea ce priveşte creşterea numărului de adepţi, articolul lui Maiorescu face referire la ţăranul român, reprezentant al clasei muncitoare, mascând astfel un scurt discurs politic: „ Singura clasă reală la noi este ţăranul român, şi realitatea lui este suferinţa [ ] şi din recunoştinţă cel puţin nu-i producem nicio singură lucrare care să-i înalţe inima.” Partidul lui Maiorescu susţinea boierimea, deci tuturor le convenea să îi atragă de partea lor şi pe ţărani, mai ales pentru că numărul acestora era considerabil.