Libertățile publice în România

Drepturile si libertatile fundamentale ale omului si cetateanului reprezinta finalitatea intregii activitati umane,a celei progresiste si a celei democratice.

Definirea libertatilor cetatenesti sau publice,a preocupat si preocupa intens literatura juridica.acestea sunt drepturi subiective,drepturi esentiale pentru cetateni si datorita importantei lor,sunt inscrise in acte deosebite cum ar fi declaratii de drepturi si legi fundamentale(constitutii).

In constitutia Romaniei sunt consacrate urmatoarele drepturi si libertati publice:

1.Dreptul la viata si integritate fizica si psihica(art.22)

2.Libertatea individuala si siguranta persoanei(art.23)

3.Dreptul la aparare (art.24);Inviolabilitatea domiciliului(art.27);Dreptul la respectarea vietii intime,familiale,private si secretul corespondentei.

4.Dreptul la libera circulatie.

5.Dreptul la asociere.

6.Libertatea de exprimare.

7.Dreptul la informatie.

8.Dreptul la invatatura.

9.Dreptul la ocrotirea sanatatii.

10.Dreptul la vot.

11.Dreptul de a fi liber.

12.Libertatea intrunirilor.

Accesul liber la informatie este estential pentru libertate,egalitate,intelegere mondiala si pace.Astfel,caile de informare publica sunt:

-televiziunea;

-presa scrisa;

-radioul;

-internetul;

Libertatea intelectuala este un drept al fiecarui individ:a avea o opinie si o putere de exprimare,cautarea informatiei si primirea ei reprezinta bazele democratiei.

TELEVIZIUNEA a fost lansată în anii ’40 şi este „regina mass-media moderne”. Datorită impactul emoţional al imaginilor video, în ţările dezvoltate, 95% din locuinţe sunt echipate cu un aparat tv. Toate ţările care aveau un teatru sau o industrie cinematografică prolifice produc pentru micul ecran, chiar şi ţări relativ sărace ca India sau Egipt. Începând din anii ’70, televiziunea foloseşte tot mai mult sateliţii de comunicare pt. a-şi transporta programele pe distanţe lungi, pt distanţe scurte folosind în continuare reţeaua hertziană şi prin cablu. La sfârşitul secolului, se pregătea digitizarea, care avea să mărească de zeci de ori numărul de programe disponibile, făcând posibilă comprimarea semnalelor. Internetul a devenit un mijloc de distribuire a muzicii şi al patrulea mod de difuzare a imaginii video.

Gradul de dezvoltare al noilor mijloace de informare depinde de regimul politic al unei ţări, de politica guvernamentală în materie de telecomunicaţii, de resurse tehnologice şi financiare şi nu în ultimul rând de mentalităţile şi tradiţiile oamenilor. O dată însă cu înregistrarea tuturor semnalelor , stocarea, comprimarea şi difuzarea lor în regim digital, toate mijloacele de informare, utilizând acelaşi limbaj, vor putea fi puse în legătură cu uşurinţă. Cel puţin în democraţiile industrializate, consumatorii de media vor beneficia de aceste servicii prin intermediul ordinatorului personal. Banalitatea abonamentului la cablu şi a accesului la satelit, multiplicarea canalelor cu acces plătit pentru aceste două noi mijloace de comunicare şi plata emisiunilor la unitate vor face în curând desuetă distincţia între televiziunea pretinsă „privată”( plătită numai prin publicitate) şi cea „publică” (plătită prin abonament, la care se adaugă, de obicei, publicitatea).