Limbajul Paraverbal - Vocea - Antrenamentul Vorbirii

Vocea. Antrenamentul vorbirii

Există două căi extreme către marea audienţă în comunicarea publică şi de masă: fie faci exact ceea ce aşteaptă toată lumea, fie faci ceva ce nu aşteaptă nimeni. Practic însă, calea către succes este o combinaţie între cele două extreme.

Din păcate, vorbitori şi ascultători deopotrivă, ne-am obişnuit să fim atenţi mai curând la ceea ce spun cuvintele (limbajul verbal) decât la ceea ce spune vocea care le rosteşte (limbajul paraverbal). La nivel conştient, deja acordăm cuvintelor o importanţă exagerată, enormă, nemeritat şi, mare greşeală, ne antrenăm zilnic în marginalizarea mesajului vocii care le rosteşte.

Limbajul paraverbal propriu-zis

Atunci când înţelesul cuvintelor contrazice mesajul vocii, în mod involuntar şi inconştient, acordăm mai mult credit vocii şi tonului decât cuvintelor. în scurta povestire, mesajul luat în seamă de gazdă a fost cel paraverbal, transmis exclusiv la nivelul vocal al comunicării.

În registrul limbajului paraverbal, vocea se înalţă mai presus de conţinutul cuvintelor. Aici, tonul face muzica. Limbajul pur al vocii poate fi lipsit de conţinut verbal, dar nu şi de emoţii.

Mesajul paraverbal este cel codificat în manifestările vocale şi în elementele prozodice care însoţesc vorbirea, provocând reacţii afective, dincolo de înţelesul cuvintelor. Intervenţia lui peste conţinutul verbal propriu-zis provoacă intensificarea, slăbirea, distorsionarea sau anularea semnificaţiei cuvintelor.

Mesajul paraverbal nu pare a fi adresat atât raţiunii şi conştientului, cât inteligenţei emoţionale. Mânuit cu abilitate, el devine un puternic instrument de influenţare a auditoriului sau anturajului de orice natură, de la cei dragi din jurul nostru până la clienţi sau partenerii de negocieri.

Mesajul paraverbal empatizează, încurajează, intimidează, menţine presiunea, cedează controlul, obţine autoritatea, aprobarea sau refuzul cu mai mare uşurinţă decât cel verbal.

Studiul vocii umane a dovedit că fiecare persoană are o amprentă vocală unică. Pe Pământ, nu există două voci absolut identice, dar elementele prin care poate fi influenţat auditoriul rămân fundamental aceleaşi.

Registrele paraverbalului

Antrenamentul paraverbalului vizează abilităţile de reglare continuă a volumului vocii, până la dobândirea capacităţii de a vorbi cu un bun control al respiraţiei, fără pierderi de aer, fără stridenţă, nazalitate sau răguşeală. Urmează abilitatea numită dicţie, care priveşte pronunţia clară şi precisă, fără a forţa. Apoi, abilitatea de a vorbi într-o gamă largă de tonalităţi, cu modularea vocii şi reglajul continuu al ritmului vorbirii. În sfârşit, vine rândul abilităţii de a folosi pauzele, de a plasa accentele şi bâlbele oratorice, oftaturile, suspinele sau interjecţiile.

Tonul vocii

Tonul vocii este important atât ca tehnică vocală, cât şi ca instrument de convingere. Tonul vocii e cel care transmite sentimentele şi atitudinea, pe când cuvintele transmit doar informaţia.

Tonul „de bază”, recomandat atunci când vrem să fim convingători, este cel „parental”, al unui părinte, profesor, preot sau judecător. Acesta înseamnă o voce joasă, care exprimă calmul şi autoritatea, oferind încredere. În mod normal, vocea joasă este însoţită de un fel de a vorbi rar şi apăsat. Psihologii spun că, atunci când primeşte mesaje pe „tonul parental”, creierul uman are o reacţie automată de supunere. În schimb, el are tendinţa de a ignora sau de a trata superficial mesajele primite pe un „ton de copil”.

Tonul înalt, strident sau smiorcăit, de copil îmbufnat, fie nu prea este luat în seamă, fie trădează nemulţumire, provocare la conflict verbal, teamă sau nervozitate. „Tonul de copil” îl convinge greu pe cel care ascultă. La nivel subconştient, ascultătorul percepe copilul nesigur, fără experienţă şi autoritate, încă neisprăvit (Medicina, 1998). Atunci când tonul vocii nu e adecvat aspectului exterior al vorbitorului, avem de-a face cu o persoană care se preface.

„Tonul parental” obţine un efect de autoritate, atenţie şi persuasiune pentru că personifică mama, tatăl, bunicul, şeful, profesorul sau alte figuri parentale. El transmite mesaje subliminale de mare încredere, competenţă şi experienţă. La nivel inconştient, el evocă poveţele înţelepte ale părinţilor şi cere supunere.

Când vorbitorul este tensionat sau anxios, corzile vocale se întind asemenea corzilor unei viori. Vocea se subţiază, devine stridentă, zgârie şi scârţâie. Calmul şi relaxarea fac tonul să coboare şi vocea devine plină, sigură. Când suntem obosiţi, speriaţi, precipitaţi, vocea devine aspră, gâtuită.