Limbajul și Rolul sau în Comunicarea Didactică

Lauda cuvîntului trebuie întãritã prin suflul sacru al celui care produce acest miracol al fiintei care este Rostirea.

Primul om a imitat imaginea care i se oferea, apoi a dorit sã devinã el însusi o imagine. De aceea a stabilit o conventie între el si un altul, iar din suma semnelor si-a construit ceea ce va defini atît universul, cît si pe el însusi : limbajul.

Omul si-a cîntat bucuria si tristetea în si prin imagini  prin cuvinte-imagini -, iar intensitatea si forta acestora au strãbãtut vremurile durînd pînã astãzi.

Prin imaginatie, omul a pãtruns în tainele universului, cãutînd sã-i descopere formele si esentele. Prin gîndire, fiinta s-a apropiat de lucruri, dar aceastã apropiere a fost discontinuã si fragmentarã, ceea ce a condus la o perpetuã revenire, la o miscare a gîndului pe care forma geometricã a cercului ar reprezenta-o cel mai bine.

Imaginea i-a insuflat omului geniul creator, l-a condus la cuvînt, iar acesta l-a învãtat cum sã dea cuvîntului cuvîntul, cum ar spune Heidegger.

Imaginea a avut  se stie  dintotdeauna propriul ei limbaj. Prima comunicare dintre om si imagine a stat sub semnul fascinatiei sau, poate, tocmai limbajul imaginii este fascinatia însãsi.

În arta autenticã, imaginea implicã un ritual al jocului transparentei si obscurului, al vizibilului si invizibilului.

În mod normal, privirea are privilegiul dorintei  si în aceasta constã puterea ei. Privirea, în schimb, este interpretare, parcurgere a suprafetei, pãtrunderea aparentei si în stãpînirea acesteia.

Vãd în privirea umanã pasiunea sensului, dorinta de fixare a strategiei comunicãrii, fãrã eludarea jocului dintre ea si imaginea exterioarã, pentru cã atît ea cît si iconismul realitãtii sunt inepuizabile provocãri; a existat dintotdeauna în imagine o zonã ascunsã care a îmbogãtit privirea, iar aceasta, la rîndul ei, i-a rãspuns respectînd legea împãrtãsirii.

Din fascinatia pe care imaginea a produs-o asupra subiectului s-a nãscut dorinta. În privirea fascinatã s-a nãscut prima întrebare; inocentã ori nu, interogatia s-a transformat în contemplare activã. De ce-ul este consecinta dorintei, iar aceasta a dus, implicit, la nasterea cuvîntului.

Cuvîntul, aceastã articulatie magicã, este spatiul în care omul îsi dezvãluie fiinta, iar aceastã fiintã este eternã devenire.

Arta, stiinta valorizeazã energia dorintei, puterea acesteia tranformînd-o într-un instrument de re-constructie a realului si nu pentru demontarea lui, cum se credea de obicei. Astfel, asimilarea imaginii face parte din structura dorintei. Dorinta este, oricît de paradoxal ar pãrea, aceea care face ca subiectul sã caute neîncetat adevãrul, sã dezbrace aparenta imaginii pentru a-i poseda esenta adevãrului.

Hegel spunea undeva cã adevãrata fiintã a omului este actiunea sa.

Cuvintele au preluat o mare parte din functiile imaginilor, au dat o anumitã transparentã lumii dar, ca si imaginile, cuvintele si-au pierdut transparenta originarã. Ele au rostit si vor mai rosti dorinta lor despre altceva, despre ordinea interioarã care poartã un alt limbaj, limbajul profunzimilor, încãrcat de seve încã nerevelate si care poartã încrustat în el urmele imaginilor simbolice pe care creatorii sînt chemati sã le aducã la luminã. Ivirea sensului din adîncul rostirii este, în fond, deplasarea de sens care ce altceva ar putea fi decît des-facerea cuvîntului? Creatorul vegheazã asupra cuvîntului. Numai Creatorul poate cu adevãrat sã asculte si sã vadã nasterea cuvîntului, modul în care se articuleazã rãdãcinile facerii, doar el este apt sã descifreze discretele corespondente ale limbajului simbolic.

Omul de artã unificã lumile în si prin cuvînt, asigurînd libertatea cuvintelor; descãtuseazã sensurile si elibereazã spiritul care nu admite limita. Realul pare mai bogat decît gîndul, des-vãluirea este un act de cunoastere.

Cuvîntul este una din formele prin care imaginea renuntã la tãcere pentru a rosti destinul unei fiinte, incertitudinea si speranta, durerea si bucuria, pulsatia gîndului care strãbate dimensiunile cosmosului.

De fapt, cuvintele sînt memoria imaginilor prin care Fiinta pãtrunde în spatiul inefabil al misterului spre a-si afirma Prezenta.

Prof.univ.dr. Florian Bratu

Limbajul si rolul sau în comunicarea didactica

Comunicarea interumana este un ansamblu de sisteme de transfer de informatii prin intermediul limbajului verbal dar si al altor canale de comunicare nonverbale sau extralingvistice. Daca comunicarea verbala se realizeaza pe canalul cel mai specializat si totodata specific comunicarii, având cel mai înalt grad de determinism social, comunicarea nonverbala completeaza, uneori chiar suplineste, pe cea verbala, participând efectiv la definirea dialogului interuman.

Comunicarea umana poate fi definita ca ansamblu al proceselor fizice si psihice prin care se efectueaza operatia punerii în relatie cu una sau mai multe persoane în vederea atingerii anumitor obiective. Admitând ca orice comportament este o comunicare (P.Watzlawich), trebuie sa acceptam si ca într-o asemenea interactiune nu dispunem doar de un repertoriu monofonic, ci de un complex fluid si polifonic, alcatuit din numeroase registre: verbal, tonal, postural, contextual, în care fiecare determina sensul celorlalte.

În cadrul microgrupului, comunicarea este influentata de conformismul sau modelul de comunicare general al grupului care, la rândul sau, este modelat de preferintele interpersonale pe de o parte, si de statutul de microgrup, de lider sau dominant, în raport cu membrii grupului sau cu persoana cu care se comunica, pe de alta parte. Axa statut-rol-comportament, definitorie pentru persoana si pentru relatiile interpersonale, este atât de profund implicata în psihologia de grup încât constituie însusi scheletul si liantul parametrilor ei fundamentali: coeziune, conformism, eficienta. În microgrupul familial exista anumite diferente între modul de comunicare dintre parinti si copii, între adulti, între copii de vârsta apropiata, între copii cu diferente mai mari de vârsta, etc. La fel, exista modele diferite de comunicare în mediul scolar, unde structura microgrupurilor este bine constituita.

Valoarea deosebita a comunicarii verbale consta si în faptul ca limbajul si cuvintele tezaurizeaza experienta sociala, participând ca factori esentiali în psihogeneza umana si în pastrarea echilibrului psihic.