Limbajul Trupului

LIMBAJUL TRUPULUI

Sau comunicarea nonverbală

"A gesticula nu înseamnă doar să faci cu mâna cuiva. Gesturile conţin informaţii importante – gânduri care, de multe ori, nu sunt reprezentate prin cuvinte", a spus Susan Goldin-Meadow, profesor de psihologie la Universitatea din Chicago. .

Intoducere - Forţa comunicării non-verbale

Cu toţii am auzit, măcar o data, despre “limbajul trupului” sau, cum îl mai numesc specialiştii “limbajul non-verbal” şi am ajuns sa ne convingem, din experienta proprie, că oamenii comunică cea mai multă informaţie prin intermediul gesturilor, al posturii, chiar si al distantelor pe care le mentin intre ei. Sa trecem in revista elementele comunicarii non-verbale: mimica (expresia faciala), gestica , postura (pozitia corpului), vestimentatia, comunicarea cu ajutorul distantelor (proxemica).

De ce ar fi acest limbaj al trupului o tema care sa ne intereseze? Cel mai puternic argument este acela ca oamenii sunt, prin excelenta, fiinte sociale, care comunica mult si leaga relatii intre ele – deci, au nevoie de instrumente pentru a comunica eficient si armonios. Mai mult, a cunoaste “subtilitatile” ce tin de comunicare iti poate da un puternic sentiment de incredere si forta personala – reusesti sa te faci mai bine inteles, sa fii mai convingator si influent in relatiile tale, sa “iti vinzi imaginea” eficient si exemplele pot continua...

Pentru foarte multi dintre noi afirmatia “comunicarea non-verbala are cea mai importantă pondere în procesul de comunicare (cca 50% versus 15%, restul fiind comunicare paraverbala)” starneste neincredere si chiar proteste: “nu se poate, chiar asa de putin mai conteaza cuvintele?” Este necesara o precizare importanta: nu mereu se aplica aceste procente, ci atunci cand transmitem/ receptam informatie critica pentru noi (ex. atunci cand vrem sa stim daca cineva ne minte). In astfel de contexte, in care informatia are o relevanta deosebita pentru noi, ne este activat inconstient “detectorul” pentru identificarea si evaluarea mesajelor non-verbale.

Încă din anii 70 a devenit important studiul proceselor de comunicare. Au fost elaborate şi aplicate idei, tehnici şi modele noi în diferite domenii, cum ar fi, educaţia, managementul, sănătatea şi justiţia. A devenit limpede că aceste capacităţi de comunicare sunt esenţiale pentru îmbunătăţirea performanţelor. Procesele de comunicare pot fi astfel influenţate şi eficientizate. Aspectele non-verbale ale comunicării au început să fie studiate mai intens abia în anii 60 iar publicul a luat cunoştinţă de existenţa acestora în 1970 odată cu apariţia cărţii lui Julius Fast „Despre limbajul trupului”. Charlie Chaplin şi mulţi alţi actori ai filmului mut au fost pionierii folosirii cu îndemânare a comunicării non-verbale; aceasta a fost atunci singura metodă disponibilă a ecranului. Fiecare actor era considerat bun sau rău în măsura în care izbutea să utilizeze gesturile şi alte semnale ale trupului pentru a comunica efficient.

După părerea lui Albert Mehrabian, din totalul mesajelor, aproximativ 7% sunt verbale (numai cuvinte), 38% sunt vocale (incluzând tonalitatea vocii, inflexiunea şi alte sunete guturale), iar 55% sunt mesaje non-verbale. Majoritatea cercetătorilor sunt în general de acord cu constatarea potrivit căreia comuicarea verbală este utilizată cu precădere pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce canalul non-verbal este folosit pentru exprimarea atitudinii interpersonale, iar, în anumite cazuri, pentru a înlocui mesajele verbale. De exemplu, o mână ridicată în sus de judecător şi îndreptată cu palma deschisă spre vorbitor transmite un mesaj cât se poate de clar în sensul că acesta trebuie să se oprescă.

Ca şi alte specii, omul este dominat de legi biologice care îi controlează acţiunile şi reacţiile, limbajul trupului şi gesturile. Rareori însă, omul este conştient de faptul că mişcările şi gesturile sale pot transmite o anumită poveste, în timp ce vocea sa spune cu totul altceva. Din punct de vedere practic, de regulă, atunci când spunem despre cineva că este perspicace sau are intuiţie ne referim la capacitatea sa de a citi semnalele non-verbale ale altor persoane şi de a le compara cu cele verbale. Cu alte cuvinte, când spunem că presimţim că cineva ne-a minţit, de fapt remarcăm că limbajul trupului său şi cuvintele rostite de acea persoană nu concordă. Femeile sunt în general mai perspicace decât bărbaţii şi acest fapt justifică ceea ce de obicei numim “intuiţie feminină”. Femeile au abilitatea înnăscută de a colecţiona şi descifra semnalele non-verbale şi de a observa cu un ochi atent detaliile mărunte. De aceea, puţini soţi îşi pot minţi soţiile fără să fie descoperiţi, în timp ce majoritatea femeilor pot cu uşurinţă trage pe sfoară bărbaţii, fără ca aceştia să realizeze ce s-a întâmplat.

Comunicarea nonverbală. Între mit şi realitate.

Gesturile trădează. Este o realitate de care marea majoritate a oamenilor este conştientă, însă puţini, fie ei oameni de afaceri sau politicieni, încearcă să descifreze ceea ce transmit oamenii cu ajutorul gesturilor sau conduitei. Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.

O bună parte a cercetărilor vizând comunicarea non-verbală se regăsesc în anii ’60 şi le datorăm într-adevăr lui Albert Mehrabian, el fiind cel care a atras atenţia asupra importanţei canalului non-verbal şi a celui paraverbal în comunicare. În cadrul experimentelor desfăşurate de el şi colaboratorii lui , au fost analizate aspecte ce ţin de comunicarea non-verbală şi paraverbală cum ar fi postura (şezând sau în picioare), înclinaţia trunchiului (spre interlocutor sau mai relaxată), distanţa socială, contactul vizual, expresia facială, poziţia membrelor (Mehrabian, 1968). Acestea au fost măsurate în condiţii controlate de interacţiune, dar şi în condiţii în care interacţiunea lipsea (Mehrabian, 1967). Autorul s-a preocupat de interacţiunile în care mesajul verbal este ambiguu sau există o incongruenţă între acesta şi mesajul non-verbal. El a concluzionat de asemenea că informaţiile transmise de expresia facială au o pondere mai mare decât cele transmise prin intermediul poziţiei membrelor sau a trunchiului (Mehrabian, 1968). Această pondere este echivalentă cu o influenţă mai mare a expresiei faciale în a determina atitudinea interlocutorului faţă de cealaltă persoană, atitudine care poate să fie pozitivă sau negativă. Dincolo de faptul că individul preferă să ia în considerare expresia facială a celuilalt şi nu alte gesturi ale sale sau tonul vocii când între acestea există discrepanţe, în studiile lui Albert Mehrabian nu îşi fac apariţia alte afirmaţii.

Mehrabian si M. Weiner au fost primii au constatat că proporţia în care folosim limbajul verbal şi limbajele neverbale este, în comunicarea orală, urmatoarea 7% cuvinte, 38% paralimbaj (în principal intonaţia şi inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (în principal expresia feţei, gesturile şi postura corpului). Doar 7% din comunicare are loc prin intermediul cuvintelor, restul fiind neverbal.