Limbajul Trupului - Allan Pease

Cartea Limbajul trupului a fost scrisă dintr-o necesitate simţită de autor, Allan Pease observând că lucrările scrise deja pe această temă sunt prea subţiri, lipsite de profunzime. Scopul acestei lucrări este de a-l face pe cititor mai conştient de propriile sale gesturi şi semnale non-verbale şi de a demonstra cum oamenii comunică între ei cu ajutorul acestui factor de mediere.

Autorul defineşte comunicarea non-verbală ca fiind un proces complex, care include omul, mesajul, starea lui sufletească şi mişcările trupului. Allan Pease îşi propune ca, prin această lucrare, să îl ajute pe cititor să pătrundă în problematica comunicării între oameni şi, în felul acesta să ajungă să înţeleagă mai bine pe alţii şi, în consecinţă, şi pe sine însuşi.

Charles Darwin este considerat precursorul acestei discipline, datorită lucrării sale, Exprimarea emoţiilor la om şi animale. De-a lungul timpului, au fost consemnate aproape un million de semne şi semnale non-verbale. Albert Mehrabian spune că, din totalul mesajelor transmise, 7 la sută sunt verbale (cuvinte), 38 la sută sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea şi alte sunete guturale), iar 55 la sută sunt mesaje non-verbale.

Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că utilizarea comunicării verbale se face pentru transmiterea informaţiilor, în timp ce canalul non-verbal redă atitudinea interpersonală, înlocuind uneori mesajele verbale, spre exemplu o femeie care aruncă o privire ucigătoare unui bărbat, comunică un mesaj fără a deschide gura. Limbajul non-verbal este uneori atât de sugestiv, încât se poate stabili care este limba maternă a unui individ doar obesrvând gesturile acestuia. Foarte puţini oameni sunt conştienţi că mişcările şi gesturile lor pot transmite alt mesaj decât cel transmis prin voce.

De fiecare dată când spunem că o persoană este perspicace sau are intuiţie, ne referim la capacitatea sa de a citi semnalele non-verbale ale altor persoane şi de a le compara cu cele verbale, remarcând astfel că limbajul trupului şi cuvintele rostite nu sunt în concordanţă. Un orator perspicace va aborda altfel o temă, atunci când observă că publicul stă cu spatele rezemat de scaun, cu bărbia în piept şi mâinile încrucişate. Femeile sunt mai perspicace decât bărbaţii, deoarece au abilitatea înnăscută de a descifra semnalele non-verbale şi de a observa detaliile; de aceea puţini soţi îşi pot minţi nevestele fără să fie descoperiţi, pe când pentru femei acest lucru este mult mai uşor, fapt ce le face mai bune negociatoare.

Majoritatea gesturilor de bază ale comunicării sunt universale, valabile în întreaga lume: a zâmbi atunci când suntem fericiţi, a ne încrunta atunci când suntem trişti sau supăraţi, a încuviinţa din cap atunci când vrem să spunem da sau aprobăm ceva, a clătina capul într-o parte şi alta pentru a indica nu sau a nega ceva, a ridica din umeri atunci când nu ştim sau nu înelegem despre ce se vorbeşte, etc. La fel cum limbajul verbal diferă de la o cultură la alta, şi limbajul non-verbal poate reda altceva în diferitele culturi.

Un prim exemplu poate fi gestul inel sau OK care a fost popularizat în Statele Unite ale Americii, care are acelaşi înţeles în ţările vorbitoare de limbă engleză, şi anume totul este în ordine. Deşi acest gest s-a răspândit în întreaga Europă şi Asie, semnificaţia lui nu este aceeaşi peste tot. De exemplu, în Franţa, gestul inel semnifică şi zero sau nimic, în Japonia este echivalentul banilor, iar în unele ţări mediteraneene este un semn pentru gaură şi este atribuit homosexualităţii.

Un alt exemplu este gestul degetului mare ridicat, care în Marea Britanie, Australia şi Noua Zeelandă are trei înţelesuri: este folosit de autostopişti când doresc să fie primii într-un autovehicul, este un semn de OK şi devine un semn de insult, obscene, atunci când degetul mare este ridicat brusc. În Grecia, acest semn desemnează ceva trivial, comun, iar în Italia degetul mare se foloseşte pentru a număra unu, arătătorul fiind doi.

Un ultim gest analizat este semnul V, făcut cunoscut de Winston Churchill ca şi semn al victoriei în timpul celui de-al doilea Război Mondial. În Anglia însă, dacă palma este în interior, are un sens insultător, obscen; în restul ţărilor mai poate însemna numărul doi.

Când vine vorba de interpretarea limbajului trupului, trebuie să se ţină cont de mediul cultural al oamenilor şi, de asemenea, gesturile trebuie privite într-un ansamblu, nu izolate de celelalte semne. Ca şi limbajul verbal, şi limbajul non-verbal are cuvinte, propoziţii şi semne de punctuaţie.

Deoarece o persoană mai educată stăpâneşte mai bine decât restul oamenilor comunicarea prin cuvinte şi fraze, tinde să utilizeze mai puţin comunicarea prin gesturi. De asemenea, odată cu înaintarea în vârstă, gesturile devin mai rafinate şi mai greu de citit.