Opinia Publica - Sursa si Efect al Comunicarii

Imagine preview
(7/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Opinia Publica - Sursa si Efect al Comunicarii.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 9 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Pasatoiu Florin

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Comunicare

Extras din document

“Opinia publică” – un concept ambiguu

1. Precizări terminologice

Termenul de opinie publică, larg răspândit în gândirea filosofica şi social-politică, a avut şi are diferite înţelesuri şi semnificaţii, în funcţie de poziţia sociala si de sistemul de referinţă la care este raportat gânditorul. In general, opinia publica reprezintă un mod specific de reflectare a existentei sociale, având un conţinut si un rol ce se modifica in raport cu schimbările care au loc in cadrul existentei sociale.

Ca fenomen social, opinia publica a apărut odată cu primele forme de organizare sociala, dar termenul de opinie publica apare mult mai târziu, in perioada de pregătire a revoluţiilor moderne din Europa.

Termenul de „opinie publică” (public opinion) a fost preluat din limba engleză. Etimologic, provine din limba latină, opinio derivat de la opinari – a exprima o părere – echivalent al cuvântului doxa din limba greacă. Asociat, cuvântul publicus, derivat de la populus, semnifică popor. Plecând de la etimologie, înţelegem prin „opinie publică” părerea poporului, gândirea lui.

În ciuda etimologiei fără dubii, în limbajul de zi cu zi termenul de „opinie publică” este înconjurat de imprecizie, din care cauză s-a pus sub semnul întrebării chiar oportunitatea utilizării lui în continuare pentru că atrăgea atenţia că uneori opinia publică este confundată cu masele, cu mulţimea. În realitate, nu opinia publică este agentul acţiunii, ci poporul, masele, publicurile – într-un cuvânt, oamenii. Astfel de exprimări greşite provin din tendinţa de personificare a opiniei publice.

Alteori, termenul de „opinie publică” este utilizat abuziv pentru a desemna opiniile indivizilor şi nu ca rezultat al interacţiunii acestora. La fel de impropriu se foloseşte termenul pentru a designa complexul de emoţii şi dorinţe, văzut ca o entitate supraindividuală. Jean Stoetzel (1943) semnala pericolul reificării acestui complex; chiar dacă opinia publică nu se confundă cu suma opiniilor individuale, totuşi ea nu există decât legată de indivizi, de persoane, nu independent de ele. Opinia publică se exprimă, fără îndoială, prin opiniile persoanelor, dar numai în măsura în care aceste opinii coincid cu opinia grupului din care respectivele persoane fac parte..

Opinia publică “trebuie să se sprijine mai mult sau mai puţin pe cunoştinţele, sentimentele sau pe interesele indivizilor” (Sauvy, 1964, 10).

Indivizii exprimă opiniile lor spontan, dar de cele mai multe ori atunci când altcineva le solicită. Acesta este rolul sondajelor: să-i facă pe oameni să-şi exprime opiniile. Dacă sunt întrebaţi ce părere au despre faptul că într-o moleculă de apă sunt de două ori mai mulţi atomi de hidrogen decât de oxigen, unii îşi vor arăta nemulţumirea, punând acest “dezechilibru” pe seama anilor de dictatură comunistă – cum a declarat într-o emisiune TV cu câţiva ani în urmă un om politic. Deci, oamenii “îşi dau cu părerea” în legătură cu orice. Puţini sunt cei care se abţin sau răspund simplu: “Nu ştiu”. Însumarea răspunsurilor nu conduce la aflarea opiniei publice, pentru că în astfel de cazuri ea nici nu există, ci, în cazul cel mai bun, la determinarea opiniei populare, termenul de “opinie populară” constând în reacţiile efemere ale oamenilor la evenimentele curente din societate, nu atitudinile profunde, oarecum stabile ale cetăţenilor, exprimate spontan sau în sondajele de opinie publică. Conţinutul termenului de “opinie populară” este apropiat de cel al termenului de “opinie individuală”, care denumeşte enunţul despre evaluarea unui obiect (fapt, eveniment sau persoană) în condiţiile insuficienţei informaţiilor şi a absenţei credinţei, singura care oferă certitudini.

Antonimul cuvântului “opinie publică” nu este “opinie individuală”, ci “opinie privată”. Jean Stoetzel (1943, 149) făcea următoarea distincţie: opinia publică este, într-un anume fel, solidificată, cristalizată, formând un bloc rigid; opinia privată este fluidă, labilă, insesizabilă, dar atrăgea atenţia că această distincţie nu trebuie absolutizată.

2. Definiţii ale opiniei publice

Procesul de comunicare la nivel social are ca urmare constituirea unei ,,opinii publice”; în acelaşi timp, opinia publică devine şi o ţintă în comunicarea dirijată. Opinia publică devine astfel cauză şi efect. Constituie un adevăr afirmaţia că nu există o definiţie a opiniei publice unanim acceptată.

Din cele mai vechi timpuri fenomenul pe care am putea să îl numim astăzi “opinie publică” a fost valorizat atât pozitiv, cât şi negativ. Ambivalenţa aceasta nu este întâmplătoare. Ideologia şi concepţiile despre guvernare au făcut ca mari gânditori să elogieze opinia publică sau, dimpotrivă, să blameze „vocea poporului” pentru inconsistenţa ei.

Termenul de “opinie publică” are înţelesuri multiple. Aceasta reprezintă ansamblu opiniilor individuale emergente în discuţiile publice, referitoare la problemele sociale actuale.

În literatura de specialitate se menţionează şi definiţia opiniei publice propusă de Virginia Sedman (1932), conform căreia „opinia publică este o forţă activă sau latentă, derivată dintr-un amestec de gânduri, sentimente şi impresii individuale, care amestec este măsurat prin gradul de influenţă variabil al diferitelor opinii în interiorul agregatului”. Rezultă că opinia publică există în mod manifest, dar şi latent şi că nu este nici unitară, nici monolită.

Floyd H. Allport (1937) aprecia că „opinia publică se referă la situaţia pluriindividuală în care indivizii se exprimă sau pot fi chemaţi să o facă, favorizând, defavorizând sau opunându-se unei anumite situaţii, persoane sau propuneri de mare importanţă într-o astfel de proporţie, intensitate şi constanţă încât să mărească probabilitatea de îndeplinire a acţiunii, direct sau indirect, către obiectivul respectiv”. Se accentuează aici legătura dintre opinie şi acţiune.

După sociologul Dimitrie Gusti, ,,opinia publică”, împreună cu obiceiurile, este unul dintre cei mai interesanţi factori care creează şi determină progresul social”. Un alt sociologi român, Petre Andrei, definea opinia publică drept ,,una din formele tipice de manifestare ale conştiinţei sociale”.

După Jean Stoetzel, ,,opinia publică este reacţia indivizilor la recomandări şi întrebări formulate în condiţiile anchetei prin interviu”. Americanul V.O. Key afirmă că ,,opinia publică însumează opiniile cetăţenilor de care guvernanţii consideră că este prudent să se ţină cont”.

Diferite tratate şi dicţionare de sociologie raportează opinia publică la noţiunea de judecată şi o circumscriu domeniului psihosocial.

Aurelian Bondrea operează o serie de disocieri şi situează fenomenul opiniei publice în orizontul social, observând că ,,o opinie răspunde unei probleme sociale, fiind ea însăşi un răspuns social”, şi adaugă o distincţie între ,,două stări ale opiniei – opinia privată şi opinia publică”. Prin intermediul celei dintâi, individul se constituie ca individ; prin intermediul celeilalte, el se exprimă ca membru al unui grup.

În câmpul social, opinia publică se manifestă în raport cu morala (eticul), cu politicul, esteticul, cu viaţa religioasă. Faţă de toate aceste dimensiuni ale existenţei sociale, ea se poate exprima pozitiv sau negativ (cu toleranţă sau intoleranţă).

În anumite zone (culturală, artistică), opinia publică generează atitudini de acceptare sau respingere, determinate de educaţie, de asimilarea unor modele şi de gustul public.

În zona politicului, a religiei şi a moralei, opinia publică generează atitudini ce ţin de ideologie. Afacerea Dreyfus, scandal politic şi judiciar care a ilustrat, în 1894, criza societăţii franceze, împărţind opinia publică în două tabere, a implicat deopotrivă mentalităţi, prejudecăţi, susceptibilităţi şi resentimente, antrenând în confruntări violente indivizi, grupuri, lideri, presă.

Chiar dacă numărul definiţiilor opiniei publice este mare – în 1965 Harwood L. Childs identificase circa 50 de definiţii –, evantaiul larg al acestora poate fi restrâns la doar patru categorii distincte, în funcţie de perspectiva din care fenomenul este abordat.

După Daniel Derivery (1993/1996, 193), cele patru tipuri de definiţii se grupează astfel:

a) Definiţii axate pe evaluarea cantitativă, pe cercetarea modului în care se distribuie răspunsurile la întrebările din sondajele de opinie publică.

b) Definiţii care accentuează dimensiunea politică a opiniei publice, văzută ca o forţă de care guvernul este prudent să ţină seama;

c) Definiţii care au în vedere, în primul rând, organizarea internă a opiniilor, subliniindu-se faptul că opinia publică nu reprezintă suma opiniilor individuale, ci structurarea lor în urma interacţiunilor de grup şi dintre liderii de opinie şi mase;

d) Definiţii care relevă relaţia dintre opinia publică şi comunicarea politică. Prin exprimarea opiniei publice se încearcă influenţarea puterii politice.

Dincolo de multitudinea definiţiilor, două elemente sunt comune: opiniile au de-a face cu o problemă controversată şi opiniile sunt susceptibile de o justificare raţională.

Fisiere in arhiva (1):

  • Opinia Publica - Sursa si Efect al Comunicarii.doc