Persuasiunea și Cenzura în Comunicare

1.Persuasiunea şi manipularea opiniilor şi comportamentelor

„A persuada”(fr.persuader,it.,lat.persuadere) este sinonimul livresc al cuvântului „a convinge”. Persuadarea înseamnă acţiunea de a convinge pe cineva să gândească într-un anumit mod sau să se comporte într-un fel anumit, precum şi rezultatul acestei acţiuni. „Persuasiunea” desemnează aptitudinea de a persuada. Conform modelului extins al persuasiunii, intenţionalitatea marcheză graniţa dintre persuasiunea pură/propriu-zisă şi persuasiunea borderline(„la limita”). Libertatea de alegere este caracteristica definitorie a persuasiunii. Prin aceasta, persuasiunea se deosebeşte de acţiunile coercitive(constrângătoare) ce urmăresc schimbarea atitudinilor şi comportamentelor, fără a fi însa într-o opoziţie polară . Însă „orice acţiune presupune autopersuadarea-arareori suntem persuadaţi dacă nu luăm parte efectiv la acest proces”.

Persuasiunea: teorii, strategii, tehnici

Primul mare cercetător al persuasiunii a fost Aristotel. În concepţia sa, retorica sau arta de a influenţa prin cuvânt se bazează pe ethos,pathos şi logos, pe topoi şi pe utilizarea entimemelor. Primul element al teoriei îl reprezintă ethosul sau credibilitatea care joacă un rol central în procesele de persuadare. Pathosul presupune apelul la emoţii şi la voinţă, fiind echivalentul „stimulilor psihologici”. Logosul se referă la intelect, la raţiune, la prelucrarea informaţiei de către oamenii care alcătuiesc publicul ţintă. Este suficient să aruncăm o privire asupra reclamelor comerciale pentru a descoperi etimenele- silogismele din care lipseşte fie una din premise fie, concluzia (exemplul cu crema.). Practicienii marketingului şi ai advertisingului sunt specialişti în utilizarea etimenelor, însa le folosim cu toţii în viaţa de zi cu zi în încercarea de a influenţa comportamentele celor din jurul nostru.

Septimiu Chelcea face o clasificare a teoriilor persusiunii după cum urmează: teorii psihosociologice ale schimbării atitudinale: în această categorie se includ teoriile care explică schimbarea atitudinilor prin transmiterea de mesaje, dat fiind faptul că persuasiunea înseamnă între altele, redirecţionarea, consolidarea sau dupa caz, diminuarea intensitaţii atitudinilor. Atitudinile pot fi modificate şi altfel decât cu ajutorul mesajelor, de exemplu prin experinţa directă cu obiectul atitudinii sau ca efect al „simplei expuneri”(Zajonc,R.B.). Dintre acestea am ales spre exemplificare teoria „contextualitatea situaţiei”: Povestea „orbului de pe podul Brooklyn” este exemplară în acest sens: „pe podul Brooklyn, într-o dimineată de primavară, un orb cerşeşte. Pe genunchii săi se afla un carton pe care scrie:orb din nastere. Mulţimea trece indifereantă prin faţa lui. Un necunoscut se opreşte. Ia cartonul, îl întoarce, mâzgâleşte câteva cuvinte pe el şi pleacă. Imediat după aceea, miracol! Fiecare trecător întoarce capul şi mulţi,înduioşaţi,se opresc şi aruncă un bănuţ în cutie. Cele câteva cuvinte au fost de ajuns. Ele spun simplu :Este primavară,iar eu nu pot să o văd”(Mucchielli, A.).

A doua categorie de teorii este reprezentata de teorii ale limbajului în persuasiune. În această categorie întră acele teorii care se axează pe dimensiunea funcţională a simbolurilor lingvistice. Se acceptă că limbajul are trei dimensiuni: dimensiunea funcţională care ne orientează centrul de interes, dimensiunea semantică care are în vedere atât denotaţia, dar mai ales conotaţia termenilor şi dimensiunea tematică care releva potenţialitatea cuvintelor de a produce senzaţii. Am ales spre exemplificare strategia de persuasiune numită „apelul la umor”. În domeniul persuasiunii s-a demonstrat că persoanele cu umor au mai multă putere de influenţare,comunică mai eficient, sunt mai atractive. De asemenea numeroase studii au demonstrat că umorul este utilizat în publicitatea TV în proporţii mai mici sau mai mari:15-20 % până la 40%. Umorul este definit ca fiind „orice mesaj-transmis prin acţiune,vorbire,scris,muzică sau imagine cu intenţia de a produce zâmbetul sau râsul.”

Dar umorul nu a fost văzut întotdeauna cu ochi buni tocmai din cauza funcţiei de destindere pe care o poate îndeplini uneori, dar şi din cauza faptului că prin umor se poate distrage atenţia, aceasta fiind o tehnica mai subtilă de diversiune. Platon ,de exemplu nota că râsul este nedemn pentru oamenii liberi, pentru noblili şi pentru societate. Doar sclavilor , nebunilor, proştilor şi bufonilor li se îngăduie să râdă. Dar să ne întoarcem puţin la un alt mare filosof. Când am prezentat teoria aristotelică a persusiunii, am manţionat că, uneori , în mesajele persuasive se face apel la silogisme din care lipseşte premisa majora. De multe ori, „ignorarea structurii de adâncime a raţionamentelor are ca rezultat umorul” (Larson, Ch.U). De exemplu, avem următorul raţionament care conduce la concluzia că „Sifonul dăunează sănătaţii”(Power Point). Aşadar, utilizarea umorului este o tehnică de persuasiune des întâlnită , iar în advertising este considerată „o bază motivaţională pentru persuasiune”. Autorul anterior citat remarcă faptul că cele mai multe glume etnice au la bază acest procedeu şi că agenţii persuasivi eficienţi îşi cultivă simţul umorului, comunicarea persuasivă sporind astfel în eficacitate şi mesajul fiind mai lesne memorat.

Persuasiune şi Propagandă în România Comunistă

(fr.propagande,rus.propaganda,lat.propaganda=a raspandi)

„Propaganda este încercarea sistematică şi conştientă de influenţare a percepţiilor, de manipulare a cogniţiilor şi de orientare a comportamentelor spre un răspuns care să susţină scopul dorit de propagandist”(Jowett,G.S. şi O’Donnell,V.). În sine, propaganda nu este nici bună, nici rea. Ea capătă conotaţie negativă în funcţie de modelele la care se recurge, de scopurile pe care agentul persuasiv le urmareşte, precum şi de contextul social în care se desfăsoară. Harold D. Lasswell a afirmat că „atât reclama cât şi publicitatea aparţin domeniului propagandei”. Luarea în considerare a scopului acţiunii de influentare diferenţiază propaganda de persusiune-cel puţin în concepţia lui Roger W. Brow, care specifica: efortul persuasiv este propagandă, „când cineva consideră că acţiunea care este scopul efortului persuasiv, este avantajoasă pentru persuador, dar nu şi pentru cel care suportă efortul respectiv”.Orice proces de propagandă presupune persuasiunea, dar nu orice proces de persuadare presupune propagandă.