Polemică

1. Valoarea polemicii ca factor social

În istoria formării conştiinţei sociale nu o singură dată au apărut dezbateri despre valoarea discuţiei ca atare. Savanţii se întrebau care e menirea contrapunerii de opinii. În acest context unii se pronunţau pro, alţii contra. Lev Tolstoi considera că discuţiile contribuie mai mult la ascunderea adevărului decît la dezvăluirea acestuia. Noi, fără a fi intimidaţi de opinia marelui Tolstoi, ne permitem să ne întrebăm: cine poate oare scoate la suprafaţă adevărul ştiinţific-neştiind şi alte opinii asupra aceluiaşi fapt, eveniment etc. ? Dar mai ales atunci cînd opiniile sînt diametral opuse? Vom conchide, evident, că confruntarea de opinii mişcă înainte ştiinţa, o face să progreseze.

În antichitate dialogurile publice erau considerate nu numai ca un mijloc de contact, ci şi unul de dezvoltare a ştiinţei, de formare a convingerii. Iar scriitorul german F. Schiller susţine că un geniu nu poate să se formeze în singurătate. Confruntarea de opinii atît în trecut, cît şi în prezent este un remediu contra neajunsurilor, greşelilor, ea scoţînd în vileag tendinţele birocratice, conservatiste.

Se mai consideră că, pentru a deveni accesibil, e suficient ca gîndul să fie bine conturat, fără a mai fi nevoie de argumentare. Or, în realitate lucrurile nu sunt aşa de simple. De exemplu, un gînd just, însă exprimat nebulos sau prea savant nu poate fi sesizat dintr-odată. Complexitatea gîndurilor teoretice îi face pe oratori, pe savanţii cu experienţă să pună permanent la îndoială cele afirmate, văzînd un oponent înverşunat în propria persoană, pe lîngă cel imaginar sau real. Oare e posibil să pătrunzi în esenţa dezvoltării naţiunii, societăţii, gîndirii fără o concepţie dialectică, fără cunoaşterea contradicţiilor interne şi a luptei contrariilor ? Iată ce susţinea în legătură cu aceasta Bernard Shaw: „Dacă eu am un măr şi dumneata ai un măr, fiecare din noi va avea cîte un măr. Însă, dacă eu am o idee și dumneata ai o idee, fiecare din noi dispune de două idei".

Termenul polemică e de provenienţă franceză şi are sensul nu de discuţie în general, ci în contradictoriu. Polemica se manifestă doar în şţiinţă, în ideologie şi, privită sub aspectul eficienţei, ea poate fi constructivă sau destructivă. Cei ce nu acceptă polemica mizează pe particularităţile ei psihologice, comparînd lupta verbală cu baterea piroanelor: cu cît le baţi mai mult cu atît ele se afundă mai tare şi e cu neputinţă ca mai apoi să le scoţi. Aşa e şi cu stereotipurile gîndirii: odată formate, viziunile proprii nu pot fi schimabte cu una cu două.

Da, fireşte, e bine cînd omul are convingeri proprii, cînd ţine la ele şi nu şi le schimbă după bătaia vîntului. Dar trebuie- să ne dăm seama de ce ţine la ele aşa de mult: pentru că sînt ale lui sau pentru că sînt adevărate? Deseori se întîmplă că, sub pretextul dreptului la opinie, la replică, o persoană rău intenţionată sau agramată poate ascunde tendinţa de a prezenta neadevărul drept adevăr, recurgînd la procedee necinstite.

Polemica e mai mult decît o simplă discuţie rudimentară, deoarece ultima nu presupune prezenţa neapărată a punctelor de vedere diametral opuse. O discuţie obişnuită poate clarifica doar unele lucruri percepute nebulos. Polemica însă e o adevărată luptă şi cei ce intră în ea ştiu ce vor şi de ce vor, dar mai ştiu şi cum să acţioneze. Opiniile contradictorii de ordin ştiinţific sînt exprimate, de regulă, în scris. Însă lupta între oponenţi cu puncte de vedere diametral opuse are loc şi prin intermediul tribunei, în văzul şi auzul tuturor celor prezenţi. La etapa actuală este cercetată mai mult sau mai puţin suficient doar polemica scrisă, cea orală aşteptîndu-şi rîndul.

Cu toate deficienţele generate de starea reală în retorica dialogurilor publice, vom încerca să caracterizăm acest fapt, scoţînd în evidenţă particularităţile, procedeele etc. Vom menţiona, mai întîi de toate, că polemica orală e mult mai eficientă decît cea scrisă.,Ea are loc în prezenţa publicului şi contribuie la formarea opinii acestuia. Cred că nu e nevoie să argumentăm de ce polemica orală e mult mai dificilă decît rostirea unei cuvîntări, a unui discurs sau alocuţiuni.

Vom menţiona doar că nu oricine se poate încadra în polemică, mizînd pe eficienţa procesului ca atare. Desfăşurîndu-se ca un proces public deschis, polemica poate avea drept consecinţă sau mobilizarea şi convingerea maselor, sau dispersarea, indignarea acestora. Dezbaterile de ordin ştiinţific, ideologic, în prezenţa publicului, necesită măiestrie din partea celor incluşi în activitatea aceasta, dar şi promptitudinea reacţiei, ingeniozitate, perspicacitate.

In perioada căutărilor de noi căi în dezvoltarea societăţii se admite alternativa, dat fiind faptul că „urma va alege", deci se va dovedi mai tîrziu care e calea cea mai adecvată. Însă, înainte de a pune în aplicare o opinie, o programă sau alta, mai întîi ele se discută în presă, la diferite consfătuiri etc. Discuţiile vor continua şi mai tîrziu, fiindcă adevărul are caracter relativ.

O formă de manifestare a polemicii sînt discuţiile parlamentare, însă la noi, în majoritatea lor, numai polemici nu pot fi numite:: ele sînt camuflate, uşile sînt închise chiar şi pentru unii corespondenţi din opoziţie. Iar acolo unde opoziţia este marginalizată nu., există nici democraţie şi, deci, nici polemică după toate regulile. Şi fiindcă locurile virane mai devreme sau mai tîrziu trebuie populate, se strecoară unele opinii evident eronate ale celor care au creat această stare de lucruri. Aici se încheie şi democraţia, şi polemica cinstită, constructivă. De notat că în campania preelectorală diferitele partide şi „partiduţe", în loc să-şi confrunte punctele de vedere asupra rezolvării problemelor vitale ale republicii, recurg la două procedee tipice: sau îşi laudă platforma proprie, fără a arăta căile de realizare a programelor propuse, sau defăimează deschis platformele oponenţilor. Iar consecinţele unor atare confruntări, nu de opinii, ci de intenţii n-au întîrziat să se facă observate.

Discuţiile polemice apar în momentele de răscruce în istoria neamului şi, în atare situaţie, funcţia de polemist a intelectualului(inclusiv a juriştilor) este nu numai un drept, dar şi o obligaţiune. Cine dacă nu polemica deschisă, cinstită, argumentată a adus masele populare la prima Mare Adunare Naţională ? Cine poate contesta astăzi că renaşterea conştiinţei naţionale se datoreşte în cea mai maremăsură polemicii din paginile presei („Literatura şi arta", „Basarabia" etc.) ?

Libertatea şi obligaţia sînt noţiuni legate dialectic, noţiuni ce se intrepătrund şi se condiţionează reciproc. Libertatea adevărată presupune nu numai dreptul, ci şi necesitatea de a alege, subordonînd interesele proprii celor obşteşti.