Recenzie - Modernizare, Daniel Barbu

Daniel Barbu în eseul intitulat ֱModernizarea”, publicat în volumul ֱŞapte teme de politică românească” se discută despre cum problemele trecutului istoric al romanilor și politica reprezintă acuma principalele teme pe care modernizarea spațiului romanesc le impune. În textul lui Barbu se pune accentul pe modernizarea României, pe acest fenomen care trebuia introdus fără niciun fel de ezitare în teritoriul românesc: ֱRomânia trebuie modernizată, cu orice preț, fără întârziere”.1 Modernizarea în spațiul românesc este prezentată din două perspective: în primul rând o parte ce visează anumite activități precum ֱproducţia, distribuția şi consumul avuțiilor” 2, iar în al doilea rând este prezentată sunt înfățișarea politică ֱal discursurilor, [...] practicilor politice, formelor [..], al alegerii [...] și al metodelor [...]”.3 Eseul lui Daniel Barbu este împărțit în trei capitole ce reușesc să atingă trei concepte importante în ceea ce privește modul în care acest fenomen de modernizare a fost introdus în spațiul românesc. Primul capitol, intitulat ֱIstoria și inventarea politicului” pune în lumina rememorarea istorie și suprapunerea trecutului cu prezentul. Se axează asupra ideii că viitorul trebuie conceput în funcție de trecut, de ceea ce s-a realizat în trecut, se pune în evidentă ideea că nu trebuie să renunțăm la trecut pentru a ne crea un viitor. În cel de-al doilea capitol ֱDreptatea și statul modern” sunt prezentate trei concepte ֱcare au traversat vârsta democratică românească, biserica, principul libertății și faptele. În ceea ce privește biserica se insistă asupra puterii pe care acesta o avea asupra oamenilor din mediul rural, faptul că era un punct de referință pentru aceștia; despre principiul libertății se vorbeşte despre morală și perfecțiune că fiind cele două concepte ce stau la baza corpului social, iar despre fapte se sugerează faptul că ֱideile sunt cele care produc faptele”, vorbele și realizaţiile fiecărui om trebuie să fie considerate realitate. În ultimul capitol și anume ֱAdevărul și puterea intelectualilor” se pune în discuție tema adevărului aprig discutată de către Titu Maiorescu și cum liberării au creat ֱConstituţia, Parlamentul, Academia, presa școlile muzeele”, aceste forme fără fond fără a oferii oamenilor posibilitatea de a se adapta, de a avea un fundament pe care ei să se bazele pentru a putea asimila aceste schimbări produse de modernizare.

Așa cum am prezentat și mai sus în primul capitol, ֱIstoria și inventarea politicului” se vorbește despre impunerea unor noi norme de către liberalism, pentru că viitorul să se construiască în funcție de trecut. În cadrul acestui capitol este prezentată viziunea despre nouă înfățișare socială a românilor prin prezentarea unui fragment din anul 1866 ce aparține lui Jacques Poumay, consul general al Belgiei în România. În aceste document este relatat un aspect foarte aspru despre poporul român, care este interpretat de către Daniel Barbu astfel: ֱ În plin secol al XIX-lea burghez, pentru care modernitatea rezidă în producerea avuțiilor și în etică acumulărilor, repartizării și consumului acestora, valorile burgheze lipsesc aproape complet din inventarul elitei romanești: munca, economia, familia, morală, ordinea, autoritatea, religia sau spiritul științific sunt fără excepție absente.” Înainte de toate țin să afirm că nu sunt de acord cu ceea ce Jacques Paumany afirmă despre poporul român, iar în cele ce urmează îmi voi susține afirmația prin exemple care sper să convingă. În primul rând o să vorbesc despre familie, deoarece după părerea mea este cea mai de preț avuție pe care o persoană o poate avea. În secolul al XIX-lea burghez familia reprezenta fundamentul pe care fiecare om se baza, reprezenta modul prin care erau diferențiați oamenii, ierarhiile sociale, indentaţiile acestora. Bunăstarea familiei era lucru care era cel mai vizat, urmărit de către toți, dacă familia nu era în armonie atunci lumea începea să te vorbească pe la spate, să te bârfească, de aceea fiecare își proteja cât mai bine familia că să fie ferită de răutăţile celorlalți. Familia reprezentat modul în care erai văzut în lume, dacă proveneai dintr-o familie de viţă nobilă atuncea erai privit și primit în societate cu ușurință, deoarece orice vrea să fie cunoștință cu cineva important și cu un statut înalț în societate, însă dacă familia din care erai născut aparținea oamenilor de rând șansele tale pentru a fi acceptat în societate erau reduse. Se observă prin acest lucru cât de important era acest concept pentru lumea din acel secol. Din punctul meu de vedere, familia reprezintă singurul lucru pe care te poți baza în viaţă, deoarece celelalte lucruri sunt trecătoare. Este adevărat că și idea de familie poate să se sfârșească, când intervine divorțul, dar sunt de părere că termenul de familie implică numai căsătoria dintre un bărbat și o femeie, numai acel act care se formulează la căsătorie, ci implică valori, sentimente, relații, bunăstare, iubire. O familie poate înlocui toate nevoile de care ai nevoie și pe care nu le poți avea în acele momente. Atunci când intervine o problemă primul lucru la care te gândești e acela că familia te poate ajuta, ei vor fi lângă ține, ei reprezintă suportul tău. Familie înseamnă încredere. Atât în secolul al XIX-lea când și în celelalte secole membrii unei familii depindeau unul de altul. Bărbatul știa că soția lui este acasă și se ocupă de treburile din gospodărie, are grijă de copii, să-i educă, iar femeia știa că bărbatul ei este plecat cu treburi pentru a susține economia familie.