Semnalele Nonverbale in Decodificarea Minciunii

Imagine preview
(5/10 din 2 voturi)

Acest referat descrie Semnalele Nonverbale in Decodificarea Minciunii.
Mai jos poate fi vizualizat cuprinsul si un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 13 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Monica Nita

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras, cuprins si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Comunicare

Cuprins

Introducere.3
Tehnici asociate minciunii.5
De ce mint oamenii?.6
Capacitatea indivizilor de a-i decodifica pe cei care mint. Cercetãri experimentale.7
Concluzii.12
Bibliografie.13

Extras din document

Introducere

Nevoia de a distinge între cei ce mint şi cei ce spun adevãrul este esenţialã în interacţiunile umane. Ca pãrinţi, ne îndoim uneori cã propriul copil spune adevãrul şi suntem în faţa unei dileme: sã afirmãm deschis îndoiala, dovedind astfel cã nu avem încredere în spusele lui, sau sã cãutãm elemente subtile de comportament care îl „trãdeazã“ şi sã formulãm propriile concluzii? Şi, odatã formulate, putem avea încredere cã sunt corecte? Ca profesori, suntem confruntaţi cu aceeaşi dilemã; spre exemplu, când un student spune cã nu a predat lucrarea la timp pentru cã a fost bolnav. Şi poate, nu în ultimul rând, ca alegãtori, avem impresia cã toţi politicienii mint şi cã este foarte greu de analizat în ce momente spun adevãrul. De fapt, în aceastã ultimã situaţie, riscurile unei decizii greşite au impact minim asupra stimei de sine şi asupra relaţiei cu celãlalt (nefiind vorba de o relaţie directã), astfel cã putem pleca de la premisa unei rate ridicate a mincinoşilor („majoritatea politicienilor mint“), fãrã sã trãim o situaţie dilematicã. Sarcina se reduce la a demonstra de ce candidatul pe care l-am ales credem cã spune adevãrul.

Unul dintre autorii recunoscuţi la nivel internaţional prin cercetãrile sale în domeniul decodificãrii minciunii este Paul Ekman. Lucrarea sa, Telling Lies (1985/1992), dar şi studiile conduse ulterior (P. Ekman, W. Friesen şi M. O’Sullivan, 1988; P. Ekman şi M. O’Sullivan, 1991; P. Ekman, 1997) i-au adus notorietate în domeniul decodificãrii minciunii.

Pentru Paul Ekman (1997), minciuna este o formã de înşelãtorie care se particularizeazã prin aceea cã:

1) mincinosul (sursa mesajului) intenţioneazã sã nu spunã adevãrul;

2) mincinosul are posibilitatea de a alege între a spune adevãrul şi a minţi şi alege ultima variantã;

3) cel care este minţit (receptorul mesajului) nu ştie de intenţia sursei de a-l induce în eroare.

Având în vedere aceste criterii, nu orice comportament de ascundere a adevãrului poate fi considerat minciunã. Personal, subscriu celor trei criterii formulate de Paul Ekman şi sunt de acord cã nu putem analiza procesul decodificãrii minciunii fãrã a avea o bunã definiţie a termenului în cauzã.

Totuşi, fiecare dintre cele trei criterii formulate necesitã unele nuanţãri. Spre exemplu, intenţionalitatea, adesea foarte greu de probat (cea mai utilizatã scuzã a celor care mint este „nu am vrut sã fac rãu nimãnui“, „nu am intenţionat sã.“), exclude din categoria mincinoşilor persoane bine intenţionate care oferã informaţii false fãrã sã-şi propunã aceasta. Într-un oraş oarecare, ni se poate întâmpla sã fim induşi în eroare cu privire la modalitatea de a ajunge la o anumitã adresã, stradã, bulevard etc. Oamenii au impresia cã informaţiile pe care le dau sunt corecte, dar adesea denumirile strãzilor s-au schimbat sau memoria îi trãdeazã pur şi simplu. Şi reciproca este valabilã: anumite persoane, cu intenţia vãditã de a induce în eroare, pot spune adevãrul. De altfel, o tehnicã bine cunoscutã de cãtre mincinoşi este de „a spune adevãrul în mod mincinos“. Dacã un soţ sau o soţie care vine acasã la o orã târzie este întrebat de partenerul suspicios: „Pe unde ai umblat?“, iar acesta/aceasta rãspunde: „Am avut o întânire amoroasã!“, mesajul poate fi literalmente adevãrat, dar intenţia soţului/soţiei a fost sã mintã. Tonul nonşalant, ironic al vocii, accentuarea unor cuvinte, dar şi mimica afişatã în momenmtul replicii pot sugera, de fapt, cã suspiciunea femeii/bãrbatului este deplasatã, ridicolã, tratând adevãrul ca pe o formã ironicã a unui alt „adevãr“.

Cât priveşte criteriul liberului arbitru, este adevãrat cã trebuie sã eliminãm din sfera definiţiei mincinosului persoanele cu afecţiuni patologice, care nu pot face distincţia între a minţi şi a spune adevãrul. Chiar dacã din punct de vedere al rezultatului situaţia este clar una neadevãratã, dacã ne plasãm în sfera decodificãrii minciunii, realizãm cã indicatorii subtili, nonverbali nu pot apãrea la persoanele care nu au conştiinţa faptului cã au minţit. Pentru a avea succes în decodificarea minciunii, sursa mesajului (mincinosul) trebuie sã aibã conştiinþa cã mesajul transmis de el nu este adevãrat. Personal, consider cã nu numai mincinoşii patologici sunt vizaţi

aici, aşa cum susţine Paul Ekman (1997); fiecare dintre noi, în anumite situaţii, putem avea capacitãţi reduse de a evalua corect distincţia dintre informaţiile adevãrate şi cele false. În situaţii cu nivel de emoţionalitate ridicat, dezirabile social sau care afecteazã stima de sine, oamenii au dificultãţi în a pãstra distincţia dintre adevãr şi fals. Capacitatea oamenilor de a se autoînşela este dezbãtutã în literatura psihosociologicã. Eroarea fundamentalã de atribuire (Fritz Heider, 1958), efectul actor-observator şi efectul egocentric (Edward E. Jones ºi Richard Nisbett , 1972) sunt doar câteva exemple de erori cognitive pe care actorii sociali le realizeazã involuntar în interacţiunile cu ceilalţi. Faptul cã un student declarã cã profesorul i-a dat nota 4 pentru cã era prost dispus“ poate fi, în esenţã, o minciunã, dar subiectul nostru nu a avut de ales între a spune adevãrul şi a minţi, ci a trãit pur şi simplu un efect egocentric: tendinţa de a atribui succesele noastre unor cauze interne („am luat 10“) şi de a atribui eşecurile noastre unor cause externe („mi-a dat nota 4“). Capacitatea de autoreflexie, gândirea criticã şi posibilitatea de autoevaluare disting între cei care realizeazã astfel de afirmaţii de protejare a stimei de sine având conştiinţa cã mint şi cei care au conştiinţa cã spun adevãrul. Aceştia din urmã, conform definiţiei de la care am plecat, pot fi numiţi „leneşi cognitivi“, dar nu mincinoşi“.

Fisiere in arhiva (1):

  • Semnalele Nonverbale in Decodificarea Minciunii.doc

Alte informatii

A fost prezentat la Facultatea de Chimie Aplicata si Stiinta Materialelor