Sintaza cărții - Comunicare instituțională, de Constantin Marin

I. Date generale despre carte şi despre autor

„Comunicarea instituţională” de Constantin Marin este un studiu adresat studenţilor Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, precum şi celor angrenaţi în relaţiile cu publicul, publicitate, lobbying, comunicarea internaţională şi alte sfere conexe.

Această carte furnizează în cele 180 de pagini ale ei o introducere în teoria comunicării instituţionale, aspectele fundamentale ale căreia au fost elaborate de o serie de experţi în materie comunicaţională. Lucrarea abordează tipologia comunicării instituţionale şi problematica ce ţine imaginea instituţională, relevă mecanismele şi instrumentarul tipic acestei sfere de comunicare publică.

Autorul cărţii, doctorul în istorie, conferenţiarul universitar şi doctorul habilitat în ştiinţe politice Constantin Marin, a realizat acest studiu în timpul activităţii sale la Catedra Comunicare Instituţională a Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării, în anul 1998, contribuind astfel la instruirea specialiştilor în domeniul comunicării instituţionale.

Cartea include 11 capitole, divizate fiecare în cîteva subcapitole.

II. Cuprinsul cărţii

III. Subiectul cărţii

Capitolul I. Instituţionalizarea societăţii

În primul capitol, autorul prezintă procesul de instituţionalizare a societăţii şi evoluţia instituţiei.

Instituţionalizarea reprezintă un proces complex de construire şi de evoluţie a civilizaţiei umane, în care se stabileşte modelul de comportament al omului. Acest proces a început încă în epoca tribală, ginta şi tribul fiind considerate primele forme de organizare socială umană.

În societatea tradiţională se evidenţiază o organizaţie la scară locală, forma ei principală constituind-o familia. În societatea industrială din secolul al XIX-lea procesul de instituţionalizare s-a intensificat, luînd forme noi, principala fiind întreprinderea.

Un rol important în desfăşurarea procesului de instituţionalizare îl are societatea postindustrială. La această etapă instituţionalizare socială este determinată de cinci grupuri de factori: mutaţiile demografice, care au semnificat creşterea populaţiei, urbanizarea, industrializarea, extinderea educaţiei, schimbarea modelului familial şi emanciparea femeii; mobilitatea, care s-a manifestat la trei niveluri: fizic, social şi psihic; raţionalizarea, masivitatea, complexivitatea şi conflictualitatea.

Tot în acest capitol Constantin Marin defineşte noţiunea de entitate şi prezintă o tipologie a ei.

Entitatea reprezintă un ansamblu de indivizi, caracterizat prin hotare distincte, structuralitate şi elemente componente relaţionate între ele şi legate cu lumea înconjurătoare. În viziunea lui Constantin Marin, orice entitate socială e o fire lucrativă şi în acelaşi timp poate desfăşura activităţi fără obiective directe productive.

Autorul prezintă tipologia terminologică a entităţii elaborată de Norberto Chaves, conform căreia se disting următoarele tipuri de entităţi: întreprinderea, instituţia şi corporaţia.

Termenul „întreprindere” exprimă firea lucrativă, economică a entităţii, iar cel de „corporaţie” – modul de organizare a sectoarelor de producţie sau gruparea mai multor întreprinderi.