Tehnici de Influențare a Opiniei Publice

Articolul pe care îl vom analiza în lucrarea de faţă încearcă să evidenţieze principalele tehnici de comunicare folosite de politicieni cu scopul de a influenţa electoratul. Cele două modele de propagandă pe care le vom studia sunt cel fascist si cel naţional-socialist.

Trebuie să înţelegem în primul rând cat de puternic este impactul limbajului asupra deciziilor pe care le iau oamenii. Modul în care este transmis mesajul, cuvintele care sunt folosite pot influenţa modul în care cineva percepe un anumit lucru. În spaţiul politic, limbajul este de asemenea elementul cheie folosit în campaniile electorale pentru a manipula alegătorii. Prin intermediul analizei limbajului putem identifica trucurile, iluziile şi minciunile pe care le foloseşte cel care doreşte să deţină puterea.

Dacă într-un regim democratic întâlnim pluralitatea discursului public, la nivelul unui stat de tip totalitar câmpul discursului politic se restrânge la acele teme preferate de regim chiar dacă sunt expuse de mai multe persoane. Voinţa represivă a acestuia se exprimă prin cuvinte care trebuie ascultate şi urmate, motiv pentru care limbajul folosit de un dictator este diferit de acela al unui lider democratic. Deşi ambii folosesc tehnici ale limbajului pentru a-şi exprima ideile proprii, marea diferenţă este că în cazul liderului democratic acesta poate fi ascultat fără a fi urmat însă în cazul regimului totalitar cuvântul dictatorului devine lege prin intermediul propagandei şi a aparatului de stat.

Schimbarea esenţială în limbajul politic are loc în momentul apariţiei unui nou element numit propagandă. Prin propagandă se înţelege totalitatea tehnicilor ce stau la dispoziţia puterii politice pentru realizarea unei imagini despre o anumită realitate. Cadrul general este dat de afluxul de informaţii venind din partea unui singur emiţător către mai mulţi receptori cu scopul construirii unei imagini care nu are legătură cu realitatea . Repetate cu regularitate, acest aflux de informaţii şi cuvinte, devin fapte. Modalitatea de transmitere a acestor „cuvinte” sunt: presa, balconul, piaţa, radioul şi cinematograful. Practic, scopul acestui demers este realizarea unui nou tip de limbaj. În spatele acestui limbaj alternativ se ascunde intenţia de a capta audienţa, concomitent cu ascunderea sărăciei de limbaj şi a ideilor.

Vom vorbi în continuare despre modelul de propagandă de tip fascist. Astfel, la începutul anilor 1920 modul de exprimare a omului politic a fost schimbat de către Benito Mussolini prin intermediul unor noi tehnici ale limbajului politic. Acesta a reuşit să revoluţioneze modul în care se făceau până atunci propagandă şi campanii electorale. Fiecare apariţie publică era susţinută de un întreg arsenal de tehnici de punere în scenă menite să impresioneze. Locul preferat era piaţa. Mussolini se prezenta în faţa mulţimii cu intenţia de a le atrage atenţia prin intermediul cuvintelor şi pentru a-i ţine conectaţi la discurs.

Scopul era acela al autoglorificării. Mimica feţei, a buzelor, poziţia corpului, a mâinilor, salutul roman sunt elemente externe prin care se încerca captarea atenţiei publicului. În schimb maşina propagandistică fascistă a făcut tot ceea ce era posibil de a exploata vechile substraturi ale caracterului italian.

Este greşit să considerăm că regimul fascist acţiona doar prin persoana Ducelui. Începând cu anul 1936 ia fiinţă „Şcoala de Mistică fascistă”, cu sediul la Milano. Obiectivul şcolii era de a recruta tineri pentru formarea şi educarea unei noi elite. Scopul era realizarea „omului nou”. Şcoala de Mistică Fascistă este un episod extrem în pedagogia regimului care a imaginat un vast proiect de formare a cetăţeanului italian. Terenul fertil identificat de fascişti era şcoala, iar motorul era Ministerul Educaţiei Naţionale. Obiectivele acestui demers erau:

1) stabilirea unei forme lingvistice prin intermediul învăţământului italian pentru diminuarea importanţei dialectului şi a analfabetismului;

2) utilizarea limbii latine ca obiect de învăţământ pentru a constitui un model lingvistic pentru limba italiană, dar şi pentru limbile străine.

3) stabilirea unei ierahii între limbile moderne în funcţie de utilitatea lor politică.

Fascismul îşi propunea constituirea „naţiunii” italiene şi, ca o consecinţă, a promovat o limbă oficială luptând împotriva dialectelor şi a regionalismelor.

Un alt proiect are ca obiect italienizarea tuturor numelor străine. În iulie 1939 un decret obligă familiile de a nu mai pune nume străine copiilor cetăţenilor italieni. Între anii 1939-1940 sunt italienizate nu mai puţin de 18.000 de nume de familie de origine franceză. Anul 1931 preanunţase această politică prin faptul că se ordonase eliminarea tuturor scenelor vorbite într-o limbă străină în cadrul filmelor italiene.