Teoria Discursului

Noţiunea de discurs

Ţelul oratorului este să convingă, să obţină adeziunea celor ce-l ascultă.

Această artă şi ştiinţă în acelaşi timp, de a convinge prin discurs, este veche ca însuşi cuvântul.

Retorica este îmbinarea artei construcţiei discursului cu teoria despre

discurs. Ea se înregistrează din cele mai vechi timpuri, prin existenţa unor

discursuri rostite cu ocazia unor întruniri publice ale marilor conducători sau ale războinicilor lumii antice.

Ca ştiinţă, se afirmă în epoca clasică a Greciei antice, o dată cu valul de

procese ce au fost declanşate de căderea tiranilor din cetăţile greceşti Sicilia şi siracuza.

Retorica sau arta discursului a avut un destin pe care îl putem caracteriza

drept miraculos.

Impunătoare şi înfloritoare în antichitatea greacă şi romană, dispreţuită şi

gâtuita multe secole de-a rândul, renăscută timid în secolul al XVIII-lea, de abia

„ţinându-şi răsuflarea" la începutul secolului al XX-lea, a fost descoperită şi

reabilitată în zilele noastre. Pentru că azi, ca şi acum 2000 de ani, rostul

discursului, cum spunea cel mai mare orator al antichităţii, Cicero, este să

convingă, să placă şi să emoţioneze.

Fiecare individ are capacitatea înnăscută de a folosi diverse limbaje pentru

a comunica. De aceea, pentru a atinge nivelul de competenţă necesar, el trebuie

să-şi însuşească anumite deprinderi, comportamente şi tehnici specifice, care pot

fi învăţate, practicate, evaluate şi perfecţionate.

Formarea sau perfecţionarea deprinderilor îndeamnă la determinarea

sensului şi sentimentelor conţinute în mesaje, a asculta, a vorbi convingător, a

utiliza feed-back-ul, înţelege sentimentele celorlalţi faţă de mesaj şi a face

prezentări persuasive în faţa unui auditoriu.

În vederea formării deprinderilor, trebuie parcurse următoarele etape:

- Asimilarea de cunoştinţe fondate ştiinţific privind principiile,

conceptele şi regulile care guvernează arta vorbirii.

- Analiza normelor şi principiilor comportamentului uman.

- Efectuarea de exerciţii prin simulări şi interpretări de rol, care

asigură practicarea celor învăţate şi primirea imediată de feed-back

în legătură cu performanţa, din partea consultantului specialist.

- Transferul cunoştinţelor obţinute în viaţa reală. Succesul acestei

aplicaţii trebuie evaluat imediat şi învăţat din concluzii.

Aşadar, individul trebuie să-şi formeze sau să-şi perfecţioneze anumite

deprinderi specifice de comunicator. Pentru aceasta, este necesară dorinţa de a o

face, bazată pe convingerea necesităţii competenţei în comunicare şi pe

depunerea unui efort conştient de autocunoaştere, de analizare şi înţelegere a

relaţiei de comunicare, de învăţare şi de practicare.

În concluzie, apreciem că discursul este conţinutul mesajului pe care o

persoană îl transmite după ce acesta a fost prelucrat, în vederea stimulării şi

declanşării unor anumite emoţii, gânduri sau raţionamente în mintea sau inima

publicului.

4.4.2. Conţinutul discursului

În lucrarea „Phaidros", Platon arată care sunt părţile componente ale

discursului: preambulul; expozeul; mărturii; indicaţii; probabilităţi; recapitulare.

Fiecare dintre noi suntem vorbitori, ascultători, scriitori, cititori. Noi nu

putem sa nu comunicăm. Atunci când comunicăm avem ca scop determinarea

unei acţiuni din partea celui care citeşte sau ascultă.

Pentru aceasta trebuie să parcurgem şase etape. Ele nu sunt folosite

totdeauna în ordinea expusă, însă este bine să nu se renunţe la nici una:

- analiza scopului propus prin expunere şi a auditoriului;

- documentarea;

- susţinerea propriilor idei şi teze cu argumente irefutabile;

- organizarea comunicării în cea mai bună variantă;

- elaborarea discursului şi editarea lui;

- lupta pentru obţinerea feed-back-ului.

Pentru a avea succesul scontat de autor, înainte de realizarea discursului

trebuie să găsim răspunsurile la următoarele întrebări:

- care este obiectivul?

- cine este auditoriul?

- este necesară comunicarea cu adevărat?

Dacă nevoia de comunicare este o necesitate pentru a pune procesul în

mişcare, primul pas este acela de a analiza obiectivul. Toate discursurile trebuie

să răspundă la trei mari obiective generale: a direcţiona, a informa (sau a

întreba) şi a convinge.

Perspectiva unor discursuri dă dureri de cap tuturor, mai puţin oratorilor

experimentaţi. Vorbitul reprezintă o îndemânare (pricepere) şi din această cauză

puţini vor deveni mari oratori.

Poate că cel mai important lucru de avut în vedere înaintea oricărei

prezentări este acesta: „dacă eşuezi în pregătire, pregăteşte-te să eşuezi".

Improvizaţia la o prezentare serioasă nu poate fi lăsată la mâna muzelor care,

capricioase cum sunt, este posibil să ne părăsească chiar în cursul prezentării.

Atunci când pornim pregătirea pentru un discurs este bine să avem în

vedere şi câteva recomandări:

- în primul rând, trebuie să ne familiarizăm în detaliu cu obiectul

prezentării, pentru a nu pierde din atenţie anumite aspecte de

detaliu.

- în al doilea rând, este bine să cunoaştem şi părţile bune şi pe cele

mai puţin bune ale discursului.

- în al treilea rând, este importantă aflarea detaliilor privind publicul

căruia îi facem prezentarea.

Structura unui discurs este, în linii mari, următoarea:

a) Schema logică a prezentării presupune: stabilirea ideilor cheie,

stabilirea relaţiilor dintre acestea.

b) Forma prezentării poate fi: relaxată, academică.

Nu alegeţi o formă „tehnicistă" pentru un public prea puţin avizat.

c) Recepţia.

Dacă traseul logic este prea lung, repetarea din timp în timp a ideilor

expuse şi a concluziilor trase este obligatorie.

d) Abordarea punctelor slabe presupune alegerea a două strategii:

- Ori eludaţi aceste puncte şi vă pregătiţi să răspundeţi întrebărilor;

- Ori atacaţi chiar dumneavoastră punctele slabe şi le răspundeţi