Constructii Agroturistice - Arhitectura Rurala Romaneasca

Imagine preview
(8/10 din 1 vot)

Acest referat descrie Constructii Agroturistice - Arhitectura Rurala Romaneasca.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 12 pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domenii: Constructii, Agronomie, Turism

Extras din document

Construcţiile sunt destinate a crea condiţii optime pentru adăpostirea şi desfăşurarea vieţii ţinând seama de condiţiile naturale impuse de natură sau mediul înconjurător în mijlocul căruiase amplasează.

Factorii principali care determină concepţia, alcătuirea şi modul de execuţie al construcţiilor sunt: omul, activitatea omenească şi natura.

În domeniul artei de a construi care s-a dezvoltat pe teritoriul de azi al ţării noastre , operele arhitecturii populare ocupă un loc de frunte.

Ca domeniu aparte al culturii populare româneşti, arhitectura ţăranească este de un interes deosebit pentru cunoaşterea dezvoltării culturii materiale din ţara noastră. Teritoriul României fiind acoperit pâna nu de mult, de păduri cu arbori de diferite esenţe, arhitectura populară românească a avut la bază lemnul.

Astfel, erau cunoscute următoarele tehnici de construire:

- Tehnica construirii din bârne lungi aşezate orizontal;

- Tehnica construirii din nuiele împletite şi lipite cu lut, fixate într-un sistem de ,,furci " înfipte în pamânt;

- O a treia tehnică de construcţie se întâlneşte în zonele de stepă propiu-zisă, în sudul Moldovei, Dobrogea, sudul Munteniei şi în partea de vest a Transilvaniei. Construcţiile întrebuinţează aici ca materie primă lutul, fie în sistemul ceamurului, fie în cel al chirpicilor.

Forma caracteristică de aşezare a românilor a fost dintotdeauna satul.

Pe teritoriul românesc se disting trei tipuri esenţiale de sate:

- Satul de tip împrăştiat, este un sat de regiune muntoasă, situat la o altitudine ce variază între 400- 1300 m. Acest tip de sat care este de regulă pastoral, are gospodăriile izolate, situate la depaărtare unele faţă de altele.

- Satul răsfirat, este caracteristic regiunilor de deal; casele sunt aşezate aproape de uliţi, dar destul de departe unele de altele, sub formă de cătune.

- Satul adunat, este o formă evoluată a satului răsfirat, formând o aglomeraţie completă de case, bine delimitată.

Dezvoltarea socio-economică va avea un rol determinant în tradiţia arhitecturală. Dezvoltarea economică şi ocupaţiile de bază ale locuitorilor au dus la diferenţieri în ceea ce priveşte sistemul de construcţii de locuinţe. Tipul originar a fost cel al caselor cu un singur rând, construite la nivelul solului, incluzând o serie de variante regionale, diferenţiate prin elemente

specifice zonei.

Casa de locuit

În domeniul artei de a construi care s-a dezvoltat pe teritoriul de azi al ţării noastre, operele arhitecturii populare ocupă un loc de frunte.

Astfel, o categorie specială, caracteristică Olteniei de sud (sfârşitul sec. XIX începutul sec. XX) este cea a caselor îngropate pe jumătate în pamânt ,,bordeie". Bordeiul reprezintă cea mai veche formă de locuniţă, folosita în mod exclusiv pe teritoriul României.

Acest tip de casă este formată de cele mai multe ori dintr-o singură încăpere săpată în pământ, căptuşită cu bârne şi acoperită cu o învelitoare în două ape, construită din lemn cu un strat gros de pămînt bătut deasupra.

Planul caselor îngropate se organizează în jurul unei încăperi centrale, de mari dimensiuni, având într-un colţ vatra aşezată sub nivelul solului, numită ,,la foc ". Din ,,la foc " se trece la ,,sobă ", o odaie de locuit încalzită cu o sobă oarbă. Intrarea se face prin ,,tindă", aşezată în faţa ,,la foc ". Tinda nu are uşă, iar terenul este amenajat în pantă uşoară, care duce de la nivelul solului de afară la ,,groapa " încăperii cu vatră. De la acest plan elementar se trece, prin adăugiri succesive, la planul cu o încăpere centrală cu vatră şi cu două încăperi laterale.

Forma cea mai răspândită şi evoluată de locuinţă folosită de ţăranul român este azi casa cu tindă. Tipul acesta cuprinde două variante, după cum planul cuprinde două sau trei încăperi. Una din încăperi, ea mai ică din varianta cu două camere, sau cea centrală în varanta cu trei camere se numelte cindă sau tindă. Încăperea a doua se numeşte casa mare sau soba mare, iar cea de-a treia când există se numeşte casa mică sau sobiţă.

Intrarea în casă se face din prispă în tindă. În varanta cu două încăperi, vatra ridicată la 40-50 cm deasupra nivelului pardoselii, este lipită de peretele dinspre camera de locuit.

În Banat, Muntenia şi mai cu seamă în Oltenia vatra are deasupra un coş de fum numit corlan.

Caracteristice Ţării Bârsei au fost încăperile cu două camere: tinda şi căscioara.

Treptat, tinda a devenit odaia încălzită, prin strămutarea vetrei din căscioară. Chiar şi în cetatea Braşovului, locuinţele aveau de regulă două încăperi: o bucătărie şi un atelier.

Trecerea la locuinţa cu trei încăperi a avut loc cu precădere în secolul al XVIII-lea, cu o pondere mai mare în sânul populaţiei româneşti care practica, pe scară largă, creşterea animalelor, acumulând astfel averi însemnate. Noua încăpere a devenit „casa mare” (nume păstrat şi astăzi, când în Braşov se mai spune „a intra în casă” cu sensul de sufragerie sau dormitor), în care erau ţinute lucrurile mai de preţ şi în care erau primiţi oaspeţii etc.

O casă din Ţara Bârsei, construită în 1844, avea tinda la mijloc, căscioara şi casa mare de-o parte şi de alta, iar cămara, având şi o intrare separată, se afla în continuarea căscioarei. În Braşov, atelierele şi bucătăriile au fost mutate către fundul curţii şi la etaj, înspre stradă existând prăvălia de desfacere a mărfurilor.

Fisiere in arhiva (1):

  • Constructii Agroturistice - Arhitectura Rurala Romaneasca.doc