Eurotunelul - proiect infrastructură

Tunelul Canalului Mânecii este un tunel feroviar submarin, lung de 50 km, care leagă vestul Franţei cu sud-estul Angliei, pe sub Canalul Mânecii. Tunelul a fost construit în cooperare de guvernele Regatului Unit şi Franţei. Este al doilea tunel feroviar ca lungime din lume, depăşit fiind doar de tunelul japonez Seikan.

Traversarea maşinilor, autocarelor, motocicletelor şi camioanelor este asigurată de navete feroviare şi durează aproximativ 35 de minute de la peron la peron. Transportul călătorilor este asigurat de compania Eurostar, care utilizează trenuri de tip TGV modificate pentru a se adapta specificului tunelului şi reţelei britanice (alimentare prin a treia şină).

Caracteristici tehnice

Săpat în stratul de cretă albastră, la o adâncime medie de 40 m sub fundul mării (107,3 m adâncime maximă), tunelul este format de fapt din 3 galerii:

• două tuneluri feroviare, câte unul pentru fiecare sens, cu un diametru util de 7,6 m;

• o galerie de serviciu lată de 4,8 m, prin care circulă vehicule speciale.

Cele 3 galerii sunt legate la fiecare 375 de metri prin culoare de comunicaţie. Acest sistem a permis evacuarea călătorilor cu ocazia incendiului din 18 noiembrie 1996. Aceste culoare asigură şi aerisirea tunelului. Aerul este introdus în galeria de serviciu pe la capete şi este împins în tunelurile feroviare prin clapete uni-direcţionale, ceea ce împiedică pătrunderea fumului de la un eventual incendiu în galeria de serviciu. Există şi ţevi între cele două tunele feroviare, pentru a permite aerului să se mişte, reducând astfel rezistenţa la înaintare.La fiecare treime a parcursului subteran există legături între cele două tunelrui feroviare, pentru a permite izolarea unei secţiuni a tunelului în caz de necesitate. În aceste puncte, galeria de serviciu este plasată lângă cele două tuneluri.

Din motive de securitate, tunelurile feroviare sunt iluminate de 20.000 de neoane şi au un trotoar continuu pe partea dinspre galeria de serviciu, pentru a asigura evacuarea rapidă a călătorilor. Există antene care asigură comunicaţia radio cu suprafaţa.

Construcţia tuneleului a costat aproximativ 105 miliarde de franci francezi (16 miliarde de euro), asiguraţi de investitori privaţi care au pierdut 87,2% din sumă la cursul curent al acţiunii.

Terminalul francez al tunelului a fost conceput de arhitectul Paul Andreu.

Inaugurare

Galeriile britanică şi franceză, care fuseseră săpate cu ajutorul măsurătorilor cu laser, s-au întâlnit prima dată pe 30 octombrie 1990, printr-o mică gaură în galeria de serviciu. Diferenţa între centrul celor două tuneluri era de doar 358 mm orizontal şi 58 mm vertical. Când cele două tunele au fost unite complet, pe 1 decembrie 1990, a fost prima dată în ultimii 8.500 de ani când se putea merge pe uscat între Anglia şi Franţa. Tunelul a fost inaugurat oficial de către Regina Elisabeta a II-a şi preşedintele francezt François Mitterrand în cadrul unei ceremonii în Calais pe 6 mai 1994.

Statistici

Tunelul are o lungime de 50,450 km, din care 37,9 km sunt sub mare. Adâncimea medie este de 45,7 m sub plaşeul oceanic, iar cea maximă este de 60 m. A fost deschis la sfârşitul lui 1994, oferind 3 servicii: navete pentru vehicule, serviciul de pasageri Eurostar care leagă Londra de Paris şi Brussels, şi trenuri de marfă.

În 2005, 8,2 milioane de pasageri au călătorit cu Eurostar, iar în acelaşi an Eurotunel a transportat 2.047.166 maşini, 1.308.786 camioane şi 77.267 autocare. Traficul de marfă a fost de 1,6 milioane de tone (2005).

Traficul de pasageri prin Tunelul Canalului Mânecii a crescut cu 15% în 2004 şi 2.4% în 2005 până la 7,45 milioane de pasageri. Se aşteaptă continuarea creşterii în 2007 (cu până la 56% între Londra şi Bruxelles), odată cu deschiderea legăturii feroviare de mare viteză către Londra.

Călătoria în interiorul tunelului durează 20 de minute. Călătoria totală pentru un tren-navetă este de 25 de minute, inclusiv parcurgerea buclei ce permite întoarcerea trenului. Trenurile Eurostar circulă mult mai încet prin tunel decât pe restul parcursului (160 km/h faţă de 300 km/h viteză maximă), pentru a permite intercalarea navetelor şi pentru a evita problemele generate de frecarea cu aerul în interiorul tunelului.

Costul întregului proiect a fost de aproximativ £10 miliarde, inclusiv o depăşire a estimărilor iniţiale cu 80%. Tunelul a operat în pierdere, acţiunile care au permis finanţarea proiectului pierzându-şi 90% din valoare între 1989 şi 1998. Compania a anunţat pierderi de £1,33 miliarde în 2003 şi £570 milioane în 2004. Pentru a justifica aceste pierderi importante, Eurotunnel aminteşte slaba utilizare a infrastructurii, costurile mari de acces la infrastructură, dobânzile prea mari pentru împrumuturile contractate şi nu în ultimul rând, un trafic de pasageri mai mic cu 38% şi un trafic de marfă mai mic cu 24% faţă de estimările iniţiale.