Valoarea de Vechime și Valoarea Istorică a Monumentului Istoric

1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE

În acest eseu, voi încerca să clarific dacă există sau nu un conflict între valoarea istorică şi cea de vechime a unui monument istoric şi dacă sunt în totalitate contradictorii. În analiza mea, voi ţine cont de ideile dezbătute de Cesare Brandi şi de precursorul său Alois Riegl.

În lucrarea lui Alois Riegl locul central îl ocupă valorile monumentale. Definirea monumentelor istorice, a tipurilor şi a modurilor lor de apariţie, a valorilor şi a semnificaţiilor pe care ele le conţin, sunt urmărite de către autor în lucrarea intitulată Cultul modern al monumentelor.

Înainte de a trece la subiectul propriu-zis al acestui eseu, consider necesar a face câteva precizări referitoare la noţiunea de monument. Alois Riegl înţelege prin monument o operă creată de mâna omului şi edificată în scopul precis de a conserva pentru totdeauna prezent şi viu în conştiinţa generaţiilor viitoare memoria unei anume acţiuni sau a unui anume destin.

Autorul vorbeşte în lucrarea sa şi despre o a doua categorie de opere. Acestea au fost create cu scopul de a servi unor lucruri practice. De-a lungul timpului şi acestea au dobândit valori şi semnificaţii importante pentru societatea contemporană.

În continuare voi încerca să definesc conceptele de valoare de vechime şi valoare istorică a unui monument, aşa cum apar ele la Alois Riegl.

2. VALOAREA DE VECHIME

Alois Riegl consideră că în primul rând valoarea de vechime se diferenţiază de valoarea de contemporaneitate prin imperfecţiunea operelor. În timp ce operele moderne sunt strălucitor de noi, la o operă veche se observă tendinţa de disoluţie a formelor şi a culorilor. Atât omul cât şi natura produc individualităţi distincte. Artistul organizează într-o anumită unitate armonioasă , unică, un ansamblu de elemente dispersate din natură. De îndată ce creaţia individuală a omului a prins formă, ea începe să suporte activitatea distructivă a naturii. Urmele acestei activităţi distructive a naturii, prin agenţii săi mecanici şi chimici sunt importante deoarece ne permit să recunoaştem că un anume monument aparţine unei anumite perioade.

Cultul valorii de vechime nu este interesat de conservarea monumentului în starea sa originară. Din punctul de vedere al adepţilor valorii de vechime trebuie evitată cu orice preţ intervenţia arbitrară a mâinii omului asupra stării monumentului. Ei afirmă că degradarea naturală creează o anumită impresie de purificare. Unii teoreticieni ai valorii de vechime resping orice acţiune de conservare, orice restaurare. Văd în aceste operaţii o intervenţie nejustificată în contra derulării forţelor naturii. Alois Riegl subliniază aspectul că liberul joc al forţelor naturale va finaliza prin distrugerea totală a monumentului.

Ruina este considerată ca fiind pitorească. Cesare Brandi consideră că valoarea de vechime are funcţie estetică. În instanţa estetică, ruina trebuie să fie tratată ca ruină, iar intervenţia care se efectuează asupra ei se va limita la conservare, excluzând reintegrarea. Valoarea de vechime se adresează sensibilităţii. Autorul este conştient că valoarea de vechime are prioritate faţă de celelalte valori ale operei de artă, deşi îi vede şi neajunsurile. El vede cultul valorii de vechime lucrând spre propria sa pierire. Valoarea de vechime este foarte uşor de recunoscut. Oamenii simpli sunt capabili să recunoască un obiect vechi, să îl distingă de unul nou.

3. VALOAREA ISTORICĂ

Contrar valorii de vechime, unde interesa doar marca forţelor distructive ale naturii, valoarea istorică se referă la stadiul iniţial al operei. Valoarea istorică este cu atât mai mare cu cât este capabilă să dezvăluie cu mai mare precizie starea originară în care s-a desăvârşit monumentul. În timp ce în cazul valorii de vechime alterările şi degradările jucau un rol important, pentru valoarea istorică ele nu sunt nimic mai mult decât nişte factori perturbatori.

Şi valoarea istorică, în principiu, consideră monumentul original ca de neatins. Ea are, însă, cu totul alte motive decât valoarea de vechime. Nu-şi propune să conserve amprentele îmbătrânirii, a deformărilor şi alterărilor provocate de agenţii naturali, ci îşi propune a conserva un document cât mai autentic posibil, pentru cercetările viitoare ale istoricilor de artă.

Cesare Brandi afirma că din perspectivă istorică patina documentează trecerea prin timp a operei de artă şi că din această cauză ea trebuie conservată. Factorul istoric pune pe primul plan păstrarea adăugirilor. Autorul consideră prioritară valoarea istorică faţă de cea estetică oferită de vechime. Explicaţia o dă prin faptul că opera de artă este în primul rând un rezultat al mâinii omului.

În virtutea instanţei istorice, Cesare Brandi îşi pune întrebarea dacă este legitim să se păstreze sau să se înlăture eventuala adăugire dobândită de opera de artă. Răspunsurile pe care ni le oferă sunt următoarele : este legitim să se păstreze, dar nelegitim să fie înlăturat ceva. Din punct de vedere istoric, adăugirea dobândită de o operă de artă constituie o nouă dovadă a acţiunii mane şi deci a istoriei. Deşi este tot produs al activităţii umane, înlăturarea distruge un document, ducând la negarea şi la distrugerea unui interval istoric şi la falsificarea unui dat. Totuşi, atunci când nu există o altă soluţie de a salva un monument decât înlăturând ceva, înlăturarea trebuie făcută în aşa fel încât măcar să păstreze amprenta adăugirii asupra operei.

Cultul valorii istorice îşi propune să vegheze la conservarea monumentelor în starea lor prezentă. Adepţii valorii istorice sunt conştienţi de faptul că distrugerile trecutului nu pot fi anulate şi că din punct de vedere al valorii istorice nu trebuie nici „reparate”. Ei îşi propun în schimb să evite distrugerile viitoare.