Amortizarea

IAS nr.4 “Contabilitatea amortizării” defineşte amortizarea ca fiind alocarea valorii amortizabile a unui activ de-a lungul duratei sale de viaţă estimată.

Metoda de amortizare folosită trebuie să reflecte modul în care beneficiile economice aduse de acest activ sunt consemnate de către întreprindere. Prin urmare, firmele care aplică Standardele Internaţionale de Raportare Financiară vor înregistra în contabilitate doar amortizarea contabilă, calculată având la bază raţionamente economice, şi nu amortizarea fiscală, determinată potrivit reglementărilor fiscale în vigoare. Diferenţele care vor apărea între rezultatul contabil şi rezultatul fiscal vor genera, în această situaţie, impozite amânate.

IAS 16 “Imobilizări corporale” precizează că valoarea amortizabilă este costul activului sau o altă valoare substituită în situaţiile financiare, din care s-a scăzut valoarea reziduală.

Costul activului reprezintă suma plătită în numerar sau echivalente de numerar, ori valoarea justă a altor contraprestaţii efectuate pentru intrarea unui activ, la data achiziţiei sau a constucţiei acesteia.

Valoarea reziduală reprezintă valoarea netă pe care o întreprindere estimează că o va obţine pentru un activ la sfârşitul duratei de viaţă utilă a acestuia, după deducerea prealabilă a costurilor de cesiune previzionate.

Durata amortizării unei imobilizări corespunde, în principiu, duratei sale de utilizare exprimată în ani. Aceasta se stabileşte în funcţie de condiţiile concrete în care se desfăşoară activitatea întreprinderii şi de regimul de lucru, pe categorii de bunuri. Duratele normale de funcţionare, precum şi clasificarea imobilizărilor, în România, se stabilesc centralizat prin hotărâri ale guvernului, pe baza consultării reprezentanţilor asociaţilor patronali constituiţi la nivel naţional conform legii, care nu au întotdeauna la bază raţionamente economice, ci mai mult considerente de ordin fiscal.

Pentru activele imobilizate corporale, duratele normale de funcţionare sunt stabilite în Catalogul privind clasificarea şi duratele normale de funcţionare a mijloacelor fixe şi corespund cu duratele de amortizare, în ani, aferente regimului de amortizare liniar. Pentru anumite categorii de imobilizări durata de utilizare este înlocuită cu volumul de activitate programat a se realiza prin intermediul lor.

IAS 16 “Imobilizări corporale” face referire la durata de viaţă utilă a unei imobilizări. Aceasta reprezintă perioada pe parcursul căreia se estimează că întreprinderea va utiliza activul supus amortizării sau numărul unităţilor produse sau a unor unităţi similare ce se estimează a fi obţinute de întreprindere prin folosirea activului respectiv. Această durată se stabileşte de către întreprindere. Durata de viaţa utilă a unui activ supus amortizării poate fi mai mică decât durata sa de viaţă.

Calculul amortizării imobilizărilor corporale.

Pentru calcularea amortizării imobilizărilor se ţine seama de următoarele trei elemente:

- valoarea de intrare în patrimoniu a imobilizărilor;

- duratele de utilizare normală ale imobilizărilor;

- regimul sau metoda de amortizare utilizată.

Duratele de utilizare, precum şi regimul de amortizare sunt stabilite prin acte normative.

În ceea ce priveşte imobilizările corporale supuse amortizării, ele constau din investiţiile efectuate pentru amenajarea terenurilor şi din mijloace fixe.

Deşi, se asimilează imobilizărilor corporale, nu se supun amortizării terenurile, lacurile, bălţile, iazurilor, care nu sunt rezultatul unor lucrări de investiţii.

Amortizarea se efectuează în limita şi pe baza costului istoric sau a valorii substituite costului istoric în situaţiile financiare, care constituie şi valoarea de înregistrare a activului, din care se scade valoarea reziduală estimată.

Pentru că amortizarea face obiectul încorporării în preţul de cost al produsului sau serviciului vândut, este importantă determinarea bazei de calcul, ritmul şi durata de amortizare. Prin realizarea autofinanţării întreprinderii, nivelul amortizării trebuie să ţină seama de efectele inflaţiei, când sumele reinvestite se cer a fi mai mari, deoarece costul înlocuirii activelor fixe se majorează prin creşterea preţurilor. Iată de ce este importantă alegerea bazei de calcul, deoarece într-o economie inflaţionistă, costul istoric nu îşi găseşte corespondent în preţurile curente ale perioadei de impozitare. Mai mult, trebuie avut în vedere că un mijloc fix nu se înlocuieşte cu altul identic, ci, de regulă, cu unul care are caracteristici tehnico-funcţionale superioare.