Audit Intern Versus Audit Extern

INTRODUCERE

Cuvântul de origine latină, audit, provine de la auditus, care înseamnă a asculta, a audia. Auditul este verificarea profesională a unei informaţii sau situaţii în scopul exprimării unei opinii argumentate pe baza raportării la un standard de calitate. (Sabou F., 2007)

Auditul, în general, este un proces sistematic de obţinere şi evaluare în mod obiectiv a unor informaţii sau afirmaţii în vederea aprecierii gradului lor de conformitate cu criteriile prestabilite, precum şi de comunicare a rezultatelor către utilizatorii interesaţi. Obiectivul oricărui tip de audit îl constituie îmbunatăţirea utilizării informaţiei. (Tiron A. & Popa I., 2010)

În accepţiunea actuală, generalizarea utilizării termenului „audit” este legată de dezvoltarea societăţilor comerciale din secolul al XIX- lea, când a avut loc o delimitare a competenţelor şi responsabilităţilor managerilor (directorilor executivi) de cea a proprietăţilor (acţionarilor şi asociaţilor). În această perioadă conducerea afacerilor şi gestionarea patrimoniului societăţilor comerciale este tot mai mult preluată de către aceşti manageri. În urma acestor evoluţii proprietarii au simţit nevoia să cunoască modul în care managerii şi alte persoane cu funcţii de conducere gestionează afacerile încredinţate.

Utilizarea termenului de audit in acceptiunea folosita in present este relativ recenta si se plaseaza in perioada crizei economice din 1929 din Statele Unite ale Americii, cand organizatiile afectate de recesiunea economica trebuiau sa plateasca sume importante pentru auditorii externi care efectuau certificarea conturilor tuturor intreprinderilor cotate la bursa.

Apoi intreprindeile au inceput sa isi organizeze propriile Cabinete de Audit Intern ,in special pentru reducerea cheltuielilor,prin preluarea efectuarii lucrarilor pregatitoare din interiorul entitatii,iar pentru realizarea activitatii de certificare au apelat la Cabinete de Audit Extern in continuare,care aveau dreptul asupra unei supervizari a activitatii acestora.

În România, primul act normativ care a introdus noţiunea de audit intern a fost Ordonanţa Guvernului nr. 119 din 31 august 1999 privind auditul intern şi controlul financiar preventiv. Aşa cum se poate remarca chiar din titlu, expresia de „audit intern” a fost lipsită iniţial de cuvântul „public” acesta fiind introdus ulterior prin Ordonanţa Guvernului nr. 70 din 30 august 2001.( Control si audit intern, suport de curs, 2011).

La început proprietarii verificau personal activitatea managerilor, iar ulterior au început să apeleze la serviciile unor profesionişti independenţi de conducerea entităţilor, care au fost însărcinaţi să verifice modul în care averea lor era gestionată de către managerii companiilor, inclusiv onestitatea şi corectitudinea acestora. În aceste condiţii apare o nouă profesie, cea de auditor.

Conducatorii de activităţi şi alţi funcţionari ai entităţii din toate departamentele fac numeroase declaraţii şi informări către conducerea generală. Directorii executivi fac informări către Consiliu de Administraţie, aici apare auditul intern care are, printre altele, obligativitatea de a verifica corectitudinea acestor informaţii raportate.

Conducerea entităţilor şi cei însărcinaţi cu guvernanţa transmit şi ei la randul lor numeroase informări şi afirmaţii către utilizatorii externi, prin intermediul situaţiilor financiare, a declaraţiilor fiscale, a prospectelor de emisiune, a cererilor de credite etc. Aceste declaraţii nu sunt susţinute de probe, motiv pentru care ele sunt denumite „aserţiuni”, aici intervine nevoia de audit financiar extern care are sarcina de a verifica corectitudinea acestor declaraţii şi informaţii destinate terţilor.