Bilanțul Contabil

1. Bilanţul contabil – aspecte generale

Noţiunea de bilanţ este foarte veche. Nu se cunoaşte precis când şi cine a creat acest instrument contabil. Ca şi contabilitatea, bilanţul este opera anonimă la care şi-au adus contribuţia generaţii şi generaţii de autori, practicieni şi teoreticieni din vechi timpuri.

Aristotel în lucrarea „Politica”, vorbeşte de bilanţul preventiv, respectiv de bugetul de venituri şi cheltuieli.

Autorul italian Branbilla vorbeşte de bilanţul cetaţii Treviza din 1341, iar alţi autori susţin că în anul 1368, s-ar fi încheiat un bilanţ al cetăţii Roma şi mai taryiu pentru Millano, ca socoletală finală de activitate.

Etimologic, cuvântul bilanţ corespunde noţiunii de cântar cu doua talere, presupune a se afla în echilibru, derivând din cuvantul „bi” şi „lanx”.

De la prima definiţie dată, de „cântar al averii în corelaţie cu sursele sale dobândite”, bilanţul a facut obiectul unor preocupări permanente, practice şi teoretice.

Adepţii teoriei economice consideră bilanţul „ca fiind un instrument de cunoaştere a realităţii din întreprindere, a mişcării capitalului, concepând contabilitatea ca o succesiune de bilanţuri şi recomandând celor ce vor sa o aplice, să o găsească de la început până la sfârşit în bilanţuri”.

„Mulţi dintre autori împărtăşesc punctul de vedere potrivit căruia bilanţul ar fi un produs al contabilităţii, în care se finalizează munca contabilă, prin centralizarea datelor din evidenţa curentă”.

Deosebirile de vederi nu se limitează numai la definirea bilanţului, ci ele se manifestă şi în legătură cu conţinutul acestuia şi cu sensul său cognitiv. Astfel, unii afirmă că cele două părţi ale bilanţului sunt formate din activ si pasiv, acesta din urmă fiind alcătuit din capitaluri proprii şi datorii, alţii, din avere şi capital, sau din avere şi resurse, dând o interpretare de pe poziţii diferite acestor părţi.

Din multitudinea de calităţi şi funcţii proprii bilanţului, cea mai importantă ipostază de prezentare a sa este cea metodologică, adică de procedeu folosit în explicarea şi deinirea mecanismului partidei duble.

Dubla prezentare a patrimoniului se realizează cu ajutorul bilanțului contabil. El evidențiază în expresie valorică, la un moment dat, echilibrul dintre mijloacele economice și sursele lor de finanțare, precum și rezultatele obținute ca urmare a investirii, consumării și reproducției capitalului.

Dubla reprezentare a patrimoniului se realizează cu ajutorul bilanțului prin intermediul structurilor sale de ACTIV și CAPITALURI PROPRII ȘI DATORII. Activul bilanțului, cuprinde mijloacele economice ca forme fucționale de investire a capitalului precum și rezultatul negativ obținut sub forma PIERDERILOR, iar pasivul bilanțului reprezentat de capitaluri proprii și datorii, reflecta sursele de proveniență a mijloacelor economice în cadrul procesului de reproducție a patrimoniului și rezultatul pozitiv obținut sub forma PROFITULUI.

Perderile ca element de activ bilanțier exprimă mărimea capitalului consumat în activitatea economică care nu poate fi acoperit din veniturile proprii. Profitul ca element de capitaluri proprii și datorii, reprezintă sursa de finanțare proprie a activelor create ca excedent al veniturilor proprii față de cheltuieli.

Practica mondială cunoaște două forme de scheme de bilanț. Una sub formă de tabel cu două părți alăturate, partea stângă numită activ și partea dreaptă numită capitaluri proprii și datorii, denumită schema orizontală de bilanț, și modelul sub formă de listă verticală, denumită schema bilanțului vertical.

2. Componenţa activului bilanţier

Un activ constituie o resursă controlată de societatea comercială ca rezultat al unor fapte trecute, generatoare de beneficii economice viitoare pentru întreprindere. Prin urmare, activul arată utilizarea capitalurilor ca bunuri de folosință îndelungată, stocuri, creanțe, disponibilități și alte valori.

În cadrul activului, posturile de activ sunt grupate în funcție de modul de valorificare și gradul de lichiditate; lichiditatea măsurând capacitatea unui bun de a fi transformat cat mai rapid și la costuri cat mai reduse în moneda efectivă.

Astfel, elementele de activ se structurează după cum urmează:

I. Activele imobilizate sunt bunuri și valori cu o durată îndelungată de folosință, respectiv mai mare de un an, nu se consumă de la prima întrebuințare și își transferă treptat valoarea asupra bunurilor la a căror realizare participă.

Activele imobilizate cuprind:

1. Imobilizările necorporale sunt bunuri nu îmbracă forma fizică materială, ele concretizându-se într-un document comercial sau juridic care atestă drepturi ale societății comerciale. În structura imobilizărilor necorporale se cuprind:

- cheltuieli de constituire;

- cheltuieli de dezvoltare;

- concesiuni, brevete, licențe, mărci, drepturi și valori similare;

- fondul comercial;

- avansurile și imobilizările necorporale în curs de execuție.

2. Imobilizările corporale sunt bunuri economice care au conținut material reprezentând activele deținute de o întreprindere pentru a fi folosite în producția de bunuri, prestarea de servicii, în scopuri administrative, și cuprind:

- terenuri propriu-zise și amenajări de terenuri;

- mijloace fixe (construcții, instalații tehnice, mijloace de transport, animale si plantații, mobilier, aparatura birotica ș.a.).

Imobilizările corporale cu excepția terenurilor, se supun amortizării pe toată durata de viață a acestora; amortizarea este expresia bănească a uzurii bunurilor și constă în general în repartizarea pe o durată probabilă de viață a valorii pe seama costurilor de producție.

3. Imobilizările financiare reprezintă valori financiare investite de întreprindere pe termen lung, sub formă de participație la capitalul permanent al altor societăți, precum și titlurile de credit pe termen lung.