Calculația Costurilor în Industria Siderurgică prin Aplicarea Metodei standard-cost

1. APLICAREA METODEI STANDARD-COST ÎN INDUSTRIA

SIDERURGICA

Procesul de privatizare si restructurare pe care îl parcurg întreprinderile din industria siderurgica a României impune o analiza diagnostic si o evaluare obiectiva a performantelor metodelor de programare, evidenta si urmarire a costurilor, a calitatii informatiilor furnizate actului de decizie, dar si a modului în care, în actul de decizie sunt utilizate informatiile pe care le furnizeaza contabilitatea, în general si contabilitatea de gestiune, în special.

Analiza economico-financiara a întreprinderilor din industria siderurgica prezentata în Strategia privind restructurarea industriei siderurgice din România scoate în evidenta faptul ca în ultimii ani, majoritatea întreprinderilor românesti prezentau un rezultat brut de exploatare aproape de zero sau negativ, în timp ce nivelul acestui indicator de viabilitate în Uniunea Europeana este cuprins între 10-13,5%. Pe baza acestor realitati, masurile privind restructurarea financiara si sociala, dar mai ales cele vizând gestionarea costurilor si eficientizarea consumului de resurse intra în categoria obiectivelor pe termen scurt si mediu.

În acest context nevoia întreprinderilor de a opera cu costuri de productie stiintific determinate si controlabile este o realitate recunocuta de practica, iar metodele de calculatie bazate pe standarde stabilite cu anticipatie în vederea calculatiei costurilor raspund cerintelor proceselor tehnologice si structurilor organizatorice din întreprinderile siderurgice.

În acest cadru aplicarea metodei standard-cost în industria siderurgica nu trebuie privita independent, întrucât ea se suprapune metodei pe faze, în asa fel încât procesul de organizare a calculatiei sa permita evaluarea costurilor si stabilirea cauzelor abaterilor de la standardele stintifice prestabilite.

Preocuparile pe linia gasirii unor metode de calculatie care sa asigure determinarea operativa a costului productiei si stabilirea unor indicatori cu putere sporita de informare necesari fundamentarii deciziilor pentru conducerea eficienta a activitatii întreprinderilor din industria siderurgica si pentru a face fata mediului concurential tot mai puternic au influentat companiile multinationale în domeniu sa evolueze în timp spre metoda direct-costing, fiind apreciata ca permite un control mai riguros al cheltuielilor variabile care trebuie identificate si colectate direct pe purtatorii de cheltuieli. În conceptul acestei metode, cheltuielile fixe sunt considerate cheltuieli de structura sau cheltuieli ale perioadei care se efectueaza, indiferent de volumul productiei si privesc în ansamblu capacitatea în timp a întreprinderii de a produce si vinde. Din acest motiv ele se programeaza si se urmaresc global sau în raport cu un numar redus de locuri de cheltuieli sau centre de responsabilitate si nu se includ în costul fiecarui produs, ci se deduc direct din rezultatele financiare brute. De asemenea, stocurile de produse finite, produse în curs de fabricatie, existente la sfârsitul perioadei de gestiune nu sunt afectate de cheltuielile fixe, fiind evaluate numai la nivelul cheltuielilor variabile. În tara noastra particularitatile industriei siderurgice au orientat organizarea calculatiei costurilor de productie potrivit conceptului metodei costurilor standard pe locuri de cheltuieli (centre de costuri) si produse, în varianta cu semifabricate.

Conceptul de baza al metodei standard-cost consta în stabilirea cu anticipatie a costurilor directe de productie (materiale, manopera etc.) care sunt denumite standarde si a costurilor indirecte (cheltuieli comune ale sectiilor, costurile generale de administratie si cheltuielile de desfacere) denumite bugete de costuri. Acestea formeaza etaloanele de masura si de comparatie cu costurile efective de productie. Astfel, în esenta, costurile standard exprima marimi sau valori stabilite în mod stintific, atât pe baza datelor din perioadele anterioare cât si a unor elemente previzionate în corelare cu conditiile în care se preconizeaza desfasurarea activitatii viitoare a întreprinderii. Faptul ca standardele sunt utilizate ca mijloace de masurare, control si conducere a activitatii întreprinderii, rezulta ca functia lor principiala este îndreptata spre activitatea viitoare.

Structura tipica a unui cost total de productie (absorbant), calculat dupa metoda costurilor standard, cuprinde, de regula, trei articole principale ale calculatiei, si anume: materiale, manopera, costuri de regie. Ceea ce caracterizeaza, în principal, aceasta metoda este faptul ca standardele care sunt costuri antecalculate, sunt considerate costuri reale sau normale de productie (corespunzator conditiilor normale de desfasurare a unei activitati economice). Astfel, calculatia costurilor se reduce la o singura calculatie si anume la calculatia costurilor standard, care constituie baza de stabilire a preturilor de vânzare, nemaifiind necesara calculatia costului efectiv al produselor. Diferentele ce apar în plus sau în minus dintre cheltuielile efective si cele standard sunt considerate abateri de la conditiile normale de fabricatie si afecteaza direct rezultatele finale ale întreprinderii din perioada respectiva.

Aplicarea acestei metode presupune parcurgerea urmatoarelor etape: calculul costurilor standard pe produs, organizarea sistemului de calcul si evidenta a abaterilor de la costurile standard, urmarirea costurilor de productie potrivit cerintelor metodei standard-cost.

Metoda costurilor standard are avantajul ca permite întreprinderilor siderugice: determinarea unor costuri previzionale, considerate ca fiind normale, care se folosesc pentru evaluarea rapida a productiei obtinute în raport cu care se pot determina cu operativitate variatiile cheltuielilor pe parcursul desfasurarii procesului de productie si, deci, conducerea prin exceptie, controlul gestiunii prin analiza abaterilor fata de costurile prestabilite, inclusiv prin determinarea costurilor subactivitatii, separarea cheltuielilor în functie de dependenta lor de volumul productiei, în cheltuieli variabile, cheltuieli fixe si cheltuieli mixte, ceea ce permite determinarea gradului de rigiditate al întreprinderii.